Heather Morris s-a născut la Te Awamutu, în Noua Zeelandă. Și-a început studiile universitare la Canterbury University, în 1986, iar după ce s-a mutat în Australia, la Melbourne, le-a finalizat la Monash University, în 1991. Din 1995 până în 2017 a lucrat în cadrul Departamentului de asistență socială al Monash Medical Centre din Melbourne. În 1996 s-a înscris la un curs pentru scenariști profesioniști la Australian College of Journalism. A urmat apoi mai multe workshop-uri și seminare de scenaristică, atât în Australia, cât și în Statele Unite. În 2003 l-a cunoscut pe Lale Sokolov și prima formă a poveștii lui s-a constituit într-un scenariu cu care Heather Morris a câștigat International Independent Film Awards în 2016. Impulsionată de succesul avut și de părerile celor care au citit scenariul în cadrul competiției, l-a rescris ca roman. Apărut în ianuarie 2018, Tatuatorul de la Auschwitz (The Tattooist of Auschwitz; Humanitas Fiction, 2018, 2019) cunoaște un mare succes internațional, fiind publicat în peste 50 de țări și vândut în aproape 6 000 000 de exemplare în întreaga lume. I s-au acordat numeroase premii, printre care: Premiul pentru cel mai bun Roman Istoric din 2018 (Polonia), Prémio Livro do Ano Bertrand 2018 (Portugalia), Wordery Book of the Year 2018, Nielsen Gold Bestseller Award 2019 și Specsavers Book of the Year 2019 (Marea Britanie), Eason’s Book of the Year 2018 (Irlanda), Small Publishers’ Adult Book of the Year 2018 (Australia) și Apple Book of the Year 2018 (Statele Unite). Sincronicity Films a cumpărat drepturile de ecranizare și pregătește un serial TV. Apărut în octombrie 2019, al doilea roman semnat de Heather Morris, Călătoria Cilkăi (Cilka’s Journey; Humanitas Fiction, 2020), urmărește destinul unuia dintre cele mai puternice personaje din Tatuatorul de la Auschwitz. A intrat direct pe primele locuri în topurile de vânzări din Olanda, Portugalia, Polonia, Australia, Marea Britanie și Statele Unite. În toamna anului 2020, Heather Morris urmează să publice volumul de nonficțiune Stories of Hope: Finding Inspiration in Everyday Life.
Înfășurată într-o haină lungă, călduroasă, Cilka stă în zăpadă în fața Blocului 25. Așa cum se temuse, în blocul ei vin femeile care își petrec ultimele lor zile pe lumea asta, adesea prea bolnave ca să se miște, cu ochii deja goliți de viață. Asta e acum lumea ei, și Cilka există în ea cu scopul de a supraviețui. Kapo1 îmbrăcate la fel se apropie de ea cu femei și fete târându-se în urma lor – emaciate, siluete fantomatice, multe ținându-se una de alta să nu cadă. Fiecare kapo le spune femeilor pe care le-a escortat că Cilka e șefa blocului lor și că trebuie să facă ce le spune. Sunt instruite să-l aștepte afară, în frig, pe ofițerul care va face apelul.
Cilka se simte la fel de neînsuflețită ca zăpada. Ochii i se încețoșează privind trupurile osoase, gârbovite, dar sentimentele i-au fost răpite. A început atunci când Schwarzhuber a dus-o în cămăruța aceea din față a Blocului 25 și și-a pornit vizitele regulate. A descoperit că poate să devină doar niște membre, doar oase, mușchi și piele. N-a ales asta. Pur și simplu s-a întâmplat. I se pare că e cam ca atunci când era mică și se scărpina tare la un genunchi – deși vedea sângele, dura mult până să înregistreze durerea.
Cilka stă acolo fără o vorbă, așteptând să i se spună că toate femeile care vin în Blocul 25 în seara aceea sunt prezente. Mâine, sau poate poimâine, dacă naziștii hotărăsc că au altceva mai bun de făcut, vor fi duse toate la camera de gazare care arată ca o căsuță albă. Și vor fi omorâte.
Un ofițer superior SS se apropie împreună cu ultimul grup de zece femei. Bastonul i se ridică, lovindu-le la întâmplare pe femeile care nu bănuiesc nimic. Ceva o scoate pe Cilka din încremenire și ea se grăbește să le întâmpine.
– Mai repede, târâturi bune de nimic! strigă ea. Am eu grijă de ele, îi spune ofițerului SS, pășind în fața lui în momentul în care e gata să lovească cu bastonul capul unei fete de lângă el. Cilka o îmbrâncește zdravăn, trântind-o cu fața în jos în zăpadă.
– Ridică-te și du-te lângă celelalte! țipă ea la femeie.
Ofițerul SS privește, dă din cap aprobator spre Cilka și se îndepărtează. N-o vede aplecându-se, trecându-și o mână pe sub brațul fetei și ajutând-o să se ridice în picioare.
– Repede, du-te la celelalte, îi spune ea mai blând.
Cilka îl vede pe ofițerul SS întorcând capul, țipă iar la femei.
– Treceți înăuntru acum! Stau aici și îngheț fiindcă voi sunteți încete și vă e lene să vă mișcați. Hai, hai! strigă ea.
Întorcându-se spre ofițerul SS, îi surâde larg.
Le urmează pe femei înăuntru, închizând ușa după ea.
Femeile și-au găsit loc să șadă sau să se întindă, deși spațiul e foarte strâmt. Uneori se revarsă în curte, înghesuite ca animalele. Chipuri sfrijite se holbează la Cilka – priviri îngrozite, neajutorate. Vrea cu disperare să le explice că, dacă țipă la ele, ofițerii SS n-o să intre.
Cuvintele nu-i vin.
Are șaisprezece ani. E, poate, cea mai tânără din încăpere în momentul acela. Și o să trăiască mai mult decât ele toate.
Vede o femeie cu vomă uscată pe față.
Orice sentiment și-a permis cu o clipă în urmă dispare din nou. E albă și plată ca zăpada, ca pereții. În timp ce zgomotele făcute de femei cresc – bocesc și plâng, lovesc cu palmele în zid, se roagă sau rostesc numele celor iubiți și pierduți –, Cilka se întoarce și se duce în partea din față a blocului, în camera ei, și se întinde pe pat.
*
Zilele sunt lungi și dureros de grele. Cilka trebuie să apeleze la rezerve de forță fizică pe care nici nu știa că le are. Ea și Josia au încercat diferite metode ca să-și împartă porția de pâine pe parcursul zilei ca să nu rămână fără puteri. Seara, femeile vorbesc adeseori despre mâncare. Când se întâmplă să vină vorba despre familie, despre casă, asta amintesc cel mai adesea – mesele cu cei dragi. Varză murată și ciuperci, brânză de vaci, cârnați, colțunași, fructe proaspete. Cilka trebuie să sape în memorie mulți ani în urmă ca să participe și trebuie să se lupte cu un sentiment de invidie știind că aceste amintiri sunt mult mai apropiate pentru femeile din jurul ei.
Nu pare că vreuna dintre ele e pregătită să dea multe amănunte despre arestare, despre evenimentele recente, despre unde se află familiile lor acum. Sau poate că nu sunt încă sigure dacă pot avea încredere una în alta. Deși se întreabă cu voce tare ce-o fi cu ai lor. Margarethe, mai ales, o tânără rusoaică cu fața rotundă și gropițe în obraji, pe care Cilka o place instinctiv, nu încetează să se întrebe ce-o fi cu soțul ei. Josia se gândește la frații ei, iar Olga, deși știe unde îi sunt copiii, se teme că n-o să primească vești de la ei, că n-o să afle dacă sunt bine. Cilka se gândește la toți cei pe care i-a pierdut, dar nu poate nici măcar să încerce să rostească vreo vorbă.
Într-o seară, Olga îi spune:
– Klein… e un nume de familie evreiesc destul de comun, nu-i așa?
Cilka dă afirmativ din cap.
– Cred că da. Se ridică: Mă duc să iau cărbuni.
*
La o săptămână după ce au venit, pe când femeile se întorc de la muncă, Elena anunță că în ziua următoare gălețile o să le golească Natalia, a doua oară la rând. A început prima ninsoare grea, și, când spune asta, Elena se înfășoară mai bine în haină.
– O s-o fac eu, zice Josia. N-a mai fost de mult rândul meu.
– Eu comand aici, spune Elena, ridicându-se în picioare. Eu spun cine ce face.
– Ba nu, o înfruntă Josia. Nu te-a pus nimeni șef. O să ne împărțim munca.
Cilka e surprinsă că Elena nu continuă schimbul de replici. Își mijește doar ochii și se lasă pe spate, înfășurată în haină.
Femeile stau în jurul sobei, lăsând căldura să le aline mușchii care le dor și așteptând zăngănitul metalic care arată că e timpul să se ducă la cantină pentru masa de seară.
Deodată, Josia e lovită violent în spate.
Ridică mâna, căutând ceva de care să se apuce, și aceasta îi aterizează pe coșul sobei. Urletul ei face pereții să răspundă cu un ecou.
Josia ține mâna întinsă, de parcă ar fi ceva de care vrea să se scuture. Cilkăi îi trec prin minte o
mie de gânduri, imagini cu femei bolnave sau rănite și ce se întâmplă cu ele. Nu, nu Josia! O ia și o împinge afară din clădire, îngropându-i mâna arsă în zăpada care acoperă petice de pământ. Josia șuieră printre dinți și începe să plângă în hohote.
– Șșșt, gata! spune Cilka, ceva mai aspru decât intenționa.
După câteva minute, trage mâna din zăpadă și evaluează rana. Palma și patru degete de la mâna dreaptă a Josiei sunt roșii-închis, numai degetul mare n-a fost atins.
Cilka înfige din nou mâna în zăpadă și o întoarce pe Josia cu fața spre ea. E izbitor de palidă, albă ca neaua.
– Stai aici, mă întorc imediat.
Se repede înapoi înăuntru și se oprește, uitându-se fix la femeile adunate în jurul sobei.
Un plângăreț „Cum se simte?“ rămâne fără răspuns.
– Cine a făcut asta? Cine a împins-o?
Nu văzuse decât mișcarea rapidă a Josiei aruncată din mulțime, căzând. Dar avea bănuielile ei.
Cele mai multe femei își feresc privirea, dar Cilka observă că Natalia se uită spre vinovată.
Cilka se duce la Elena, care stă relaxată pe pat.
Aceasta latră la ea:
– Aș putea să te rup în două.
Cilka știe diferența dintre o amenințare goală – o demonstrație de forță născută din neputință – și o intenție reală de a face rău cuiva.
– Au încercat să mă rupă în două o mulțime de oameni mai fioroși ca tine, îi spune ea.
– Și eu m-am bătut cu bărbați de zece ori cât tine, zice Elena.
Femeile din jurul lor se dau la o parte, făcându-le loc, sigure că e pe cale să pornească o bătaie.
– Ridică-te, poruncește Cilka.
Elena continuă s-o privească sfidător. Ceva ia foc înlăuntrul Cilkăi.
– Îți mai spun o singură dată. Ridică-te.
Cele două se înfruntă câteva clipe, apoi Elena se ridică încet, bosumflându-se ușor, ca un copil.
– Elena, o să-ți dau deoparte pătura, sper că cearșaful de sub ea nu e plin de păduchi, și o să rup o fâșie din el. N-o să încerci să mă oprești. Ai înțeles?
Elena pufnește, dar dă încet din cap, afirmativ. Celelalte femei s-au apropiat din nou, grupate în spatele Cilkăi acum, că situația pare să fie în favoarea ei.
Cu un ochi la Elena, Cilka dă pătura la o parte. Ia o margine a cearșafului, o duce la gură și trage cu dinții de ea până face o ruptură mică. Apoi, cu mâinile, rupe o fâșie.
– Mulțumesc, Elena. Poți să-ți faci patul la loc.
Cilka se întoarce spre ieșire.
Antonina Karpovna e acolo, cu o mână pe tocul ușii, barându-i drumul.
– O să am probleme cu tine? o întreabă ea.
– Niet, îi răspunde Cilka în rusă.
Antonina își dă mâna deoparte. Cilka se întoarce afară, unde Josia stă în zăpadă în timp ce soarele apune, legănându-și trupul de frig și durere. Îi șterge zăpada de pe mâna rănită, apoi o bandajează cu fâșia ruptă. Ajutând-o să se ridice, cu brațul în jurul ei, o conduce înăuntru. E o senzație ciudată să fie atât de aproape de cineva. Ultima persoană pe care a atins-o astfel din proprie voință a fost Gita. Cele adunate în jurul sobei se dau la o parte ca să le lase cât mai aproape de căldură.
Sună alarma de cină. Josia refuză să-și părăsească patul. Cilka are o clipă de frustrare, de furie, văzând-o cât e de neajutorată. E gata s-o lase acolo. Apoi se gândește cât de mult mai rău o să fie dacă nu mănâncă și își pierde puterile.
– Hai, Josia, spune ea și o ajută să se ridice.
La cantină, Cilka îi întinde Josiei cana ei cu supă. Aceasta o ia în mâna stângă. Când i se aruncă un codru de pâine uscată, Josia nu poate să-l ia. Acesta se rostogolește pe jos.
Un gardian urmărește scena, așteptând să vadă ce-are să facă Cilka, următoarea la rând. Dacă o ajută, probabil că se poate aștepta să fie pedepsită. Dacă nu, forțele Josiei vor avea de suferit. Josia se apleacă, ținând strâns cana și uitându-se rugător la Cilka s-o ajute. Fără a-și lua ochii de la ea, Cilka își pune bucata ei de pâine între dinți, ținând-o acolo – o indicație tăcută. Josia își pune cu grijă cana pe podea, ia bucata de pâine și o pune între dinți, apoi își ia cana și merge mai departe.
Când își găsesc un loc unde să stea, departe de privirile gardianului, Cilka ia bucata de pâine din gura Josiei și o ajută să și-o bage în mâneca hainei.
*
Înapoi în baracă, femeile o întreabă toate pe Josia ce-i face mâna. Ea le spune curajoasă că o să fie bine. Cilka se bucură că mâncarea a făcut-o mai optimistă.
Șezând pe pat, Cilka privește cum zăpada se topește pe partea din afară a ferestrei, curgând ca niște lacrimi pe geam. Îi cere Josiei să-i arate mâna arsă. Desface cu grijă bandajul improvizat; ultimul strat s-a lipit de pielea plină de bășici. Josia își îndeasă cealaltă mână în gură ca să nu țipe de durere.
– Arată mai bine, spune ea, încercând s-o liniștească pe Josia cu vorbe pe care nici ea nu le crede. Știe cât de important e să nu te lași.
Natalia vine și se așază lângă Cilka, uitându-se la rană.
– O s-o întreb mâine pe Antonina dacă e vreun spital sau vreo infirmerie aici. Dacă e, acolo o să te ajute și o să te bandajeze cum trebuie.
Cilka știe că oricine încearcă să scape de muncă nu va fi privit cu ochi buni. Dar dacă mâna Josiei nu se vindecă, o să fie mult mai rău. Dă din cap.
– Mulțumesc, Natalia, spune ea.
Se duce fiecare în patul ei. Noaptea le învăluie, dar zorii sosesc repede și Cilka se trezește tresărind, cu inima bătându-i nebunește, apoi liniștea și neclintirea o fac să adoarmă la loc.
*
Antonina sosește a doua zi dimineața arătând obosită. Le face semn fără vorbe să se pună în mișcare. Natalia se duce să-i spună ceva despre Josia, dar o vede pe Cilka scuturând din cap. Pe drum, Cilka îi șoptește:
– Las-o să-și ia întâi micul dejun, altfel s-ar putea să-l piardă.
Cunoaște foarte bine și starea de spirit a Antoninei. A învățat să citească pe fețele prigonitorilor, ale gardienilor, ale celor care au putere asupra celorlalți.
După ce toate numele au fost bifate la apel, Natalia se uită la Cilka. Ea și Josia și-au mâncat terciul și amândouă au pâine îndesată în mâneci. Și fața Antoninei are ceva mai multă culoare. Cilka dă din cap spre Natalia.
– Mă scuzați, Antonina Karpovna, spune Natalia.
Cilka aude că e folosit numele mic și patronimul.
Brigadiera îi acordă Nataliei toată atenția.
– După cum poate știți de la vizita dumneavoastră de aseară, Josia s-a rănit la mâna dreaptă. E vreo infirmerie unde să poată să se ducă?
– Cum s-a întâmplat? întreabă Antonina.
Natalia pare să șovăie în a dezvălui cine a fost de vină. În ciuda răutății faptei, nu vor să fie nimeni aruncat în „groapă“ – carcera de pedeapsă. S-ar putea lăsa cu flămânzire, boală, nebunie. În ciuda furiei pe care o simte față de Elena, mai ales pentru lașitatea ei – o lovitură pe la spate –, Cilka e de părere că ea mai merită o șansă.
Se pare că și Josia crede la fel.
– M-am împiedicat de sobă, spune Josia, și m-am sprijinit ca să nu cad.
Antonina îi face semn din bărbie să vină la ea.
Josia se apropie de brigadieră cu mâna bandajată întinsă.
– De unde știu că nu încerci doar să scapi de muncă?
Josia o înțelege. Începe să-și desfacă bandajul. Nu-și poate reține lacrimile care însoțesc durerea când îndepărtează ultimul strat, dezvelind rana deschisă, cu bășici.
Cilka face un pas înainte, să fie lângă Josia, fără să vrea să iasă în evidență, ci doar ca ea să știe că e acolo, s-o liniștească. Antonina le măsoară pe amândouă din priviri.
– Nu-i mare lucru de capul nici uneia dintre voi, așa-i? Se uită la Cilka. Du-o înapoi înăuntru. O să mă întorc după tine.
Cilka e speriată. Îngrijorată. Dar face cum i se spune. Se duc repede înăuntru; Cilka aruncă o privire înapoi spre celelalte, care pleacă la muncă. Zăpada e șfichiuitoare, le învăluie, și ele dispar din vedere. Ce-a făcut acum?
Cilka și Josia stau ghemuite lângă sobă, cu trupurile tremurânde înfășurate în pături. Cilka speră nebunește că se vor acomoda. Nici nu e iarnă încă. Un curent înghețat le smulge din gânduri. În prag stă Antonina.
Cilka o înghiontește ușor pe Josia și ele se apropie repede de ușă și o urmează afară pe Antonina, după ce Cilka se asigură că ușa e bine închisă în urma lor.
A văzut-o deseori pe Antonina cu o altă brigadieră – cu care împarte o baracă în mănunchiul de barăci care formează brigada lor –, așa că presupune că împart și responsabilitatea pentru deținute. Sau poate cealaltă e adjuncta Antoninei. Oricum, probabil că ea e cea care are grijă de brigadă pe teren în timp ce Antonina se ocupă de ele.
Deși distanța până la infirmerie și spital nu e mare, viscolul le îngreunează dureros mersul, căci zăpada e atât de adâncă, încât sunt silite să-și târască picioarele prin ea mai degrabă decât să pășească. Cilka încearcă să-și dea seama de dimensiunile lagărului după numărul de barăci care seamănă cu a lor. Celelalte construcții, mai mari, care se află ceva mai la o parte, trebuie să fie clădiri ale administrației sau magazii, dar nu există nimic care să le indice destinația. Clădirea spitalului, pe care le-o indică Antonina, nu are nici ea vreun semn care s-o distingă.
Afară se află un gardian. Antonina, căreia abia i se mai văd ochii, e nevoită să-și scoată fularul înfășurat în jurul feței și să-i strige ceva. Cilka se întreabă ce-o fi făcut el ca să fie pedepsit cu așa o slujbă. Nu pare mult mai bine decât să fii prizonier, deși probabil că are o cazare mai bună și mai multă mâncare. Cu aparentă reticență, el deschide ușa și le împinge pe femei înăuntru fără ceremonie. Pesemne are instrucțiuni să nu lase frigul să intre.
Căldura din clădire le izbește imediat și își desfac fularele, Josia folosindu-și singura mână bună.
– Așteptați aici, le spune Antonina.
Stau chiar în prag, aruncând o primă privire prin camera în care tocmai au intrat.
E un fel de sală de așteptare. Prizonieri – bărbați și femei – stau pe cele câteva scaune disponibile, alții pe jos, gârboviți, cu durerea întipărită pe chip. Alții stau încovrigați, dormind, inconștienți, morți – nu e clar. Câțiva gem încet, un zgomot neliniștitor, mult prea familiar Cilkăi. Își ferește privirile de ei, întorcându-le spre portretul lui Stalin de pe perete.
Antonina e la biroul din față, vorbește încet cu femeia impunătoare care stă la el. Dând din cap, se întoarce la Cilka și Josia.
– Aveți numărul 509, fiți atente când e strigat. Repetă numărul încet în rusă: Piatsot deviat.
Fără alte cuvinte, Antonina se îndreaptă spre ușă și în urma ei rămâne o fâșie de zăpadă proaspătă, care se topește repede în băltoaca de pe podea.
Cilka o ia de braț pe Josia și o conduce la un petic mic de perete liber de care se pot sprijini. Abia când se lasă în jos, pe podea, Cilka observă câteva capete ridicându-se și ochi temători cercetându-le. O fi o ierarhie până și aici? Cilka îi privește. Primii care-și feresc privirile sunt ei.
—————————————
1 Kapo era un deținut dintr-un lagăr de concentrare german care avea misiunea să supravegheze munca forțată sau să îndeplinească sarcini administrative
Traducere din engleză și note de Luana Schidu