Inegalitate înainte de toate

Potrivit Codului Penal francez, constituie discriminare, printre altele, orice deosebire făcută între persoane fizice în virtutea sexului, a situației familiale, a numelui purtat, a aspectului fizic, a stării de sănătate, a handicapului genetic, a moravurilor manifestate, a orientării sexuale, a vârstei avute, a opiniilor politice, a activității sindicale, a apartenenței sau a nonaparteneței (adevărate sau presupuse) la o etnie, o națiune, o rasă sau o religie determinate. Prin urmare, legea – nu numai aceea franceză – spune că toți cetățenii sunt egali în fața ei și că nimeni nu trebuie tratat în mod diferențiat. Și totuși, în ciuda unor legi insistente, dăinuie prejudecăți persistente, societatea umană fiind fundamentată pe o sumedenie de inegalități, deoarece, în mod paradoxal, scopul egalității este inegalitatea.

Inegalități există pretutindeni și oricând între poziții sociale, economice, biologice sau culturale. Desigur că tratamentul discriminatoriu generează inegalități, însă nu orice fel de inegalitate trebuie să fie considerată o discriminare. Acest lucru nu-l înțeleg mulți cetățeni francezi și o parte dintre migranți (care în Germania sunt numiți generic, cu eleganță academică, „Gastarbeiter“ – „lucrător invitat“). Or, discriminările apar în momentul tratării inechitabile a cetățenilor sau a indivizilor atunci când aceștia se află în fața unei situații mai mult sau mai puțin concurențiale. De exemplu, refuzarea cuiva de a se înscrie la un concurs pentru ocuparea unui post de restaurator la Muzeul Orsay din cauză că nu are studiile corespunzătoare nu constituie un act de discriminare. În schimb, a-i refuza cuiva închirierea unui apartament în arondismentul VII parizian pe motiv că proprietarul nu agreează culoarea feței sale constituie o discriminare. Dar persoana doritoare să se instaleze în luxosul arondisment nu trebuie să se simtă discriminată dacă nu-și permite să închirieze respectivul apartament din pricini pecuniare. Doar cine îl poate închiria se poate bucura de prevederile legii pentru centrul Parisului, lege care nu permite construirea clădirilor mai înalte decât cele din vecinătate, pentru ca toți locatarii să aibă o priveliște nediscriminatoare a orașului de pe acoperiș (rooftop view).

În altă situație, un consumator care nu este lăsat să intre la Moulin Rouge pentru bunul motiv că nu aparține – să zicem, cu un termen arhaic, pieilor roșii – are toate motivele să se simtă discriminat (deși, prin alte părți, foarte multe localuri își rezervă dreptul de a-și alege clientela, darmite aici). De asemenea, este discriminată o concurentă care ar dori să fie angajată dansatoare la aceeași respectabilă unitate de divertisment și deservire publică, dar se vede refuzată doar pe motiv că s-ar putea să rămână însărcinată (eventual cu unul dintre angajatori) și, în felul acesta, s-ar deranja iar schema de angajare. A nu putea intra un consumator în cel mai cunoscut cabaret din lume pentru că este exorbitantă nota de plată pentru consumația și costumația minimalistă sau a nu fi angajată o dansatoare pentru bunul motiv că nu are aptitudinile profesionale cerute de aria vocațională a cancanului – acestea nu figurează în rândul discriminărilor, fiind vorba doar de simple și inerente inegalități. Nici copilul căruia i se interzice să stea alături de părinți pentru a o vedea pe Brigitte Bardot pusă de Vadim (Roger Vadim, regizorul, nu altcineva) să apară goală în filmul Et Dieu… créa la femme nu trebuie să se apuce de plâns pe motiv că este discriminat.

Trecând la un registru grav, în cazul unei spitalizări la Pitié-Salpêtrière, de pildă, pacientul este individualizat prin fișa sa medicală, deoarece tratamentul prescris nu este colectiv, pe lume fiind tot atâtea boli câți suferinzi există (sau invers). În tratarea cirozei alcoolice, pentru medic este important să știe dacă pacientul (mai) este alcoolic, iar nu catolic (sau musulman). Prin urmare, internarea în spital și medicamentația nu se fac în funcție de identitățile colective. În schimb, în procesul de învățământ, chiar dacă are loc individualizarea prin notare, se creează mereu o sursă generatoare de inegalități și, implicit, de presupusă sau reală discriminare. Iar aceasta, tocmai în virtutea faptului că posibilii sau viitorii absolvenți sunt distribuiți pe piața muncii și selectați în baza sistemului de evaluare.

Deoarece aparțin mediilor sociale și etnice diferite, elevii – mai ales aceia mici – se întreabă și întreabă de ce sunt adunați în vederea omogenizării forțate într-o aceeași clasă. Ei apreciază mecanismul instituțional al educației ca fiind pus să facă discriminări prin intermediul profesorilor, mai ales când este vorba de evaluare. În climatul școlar, unde mereu planează suspiciunea în rândurile celor predispuși la închidere identitară, se va crede că una sau alta dintre măsuri este luată în mod expres pentru a se ivi prilejul de a face nedreptăţi. Este limpede că nu trăim într-o lume a bunei-credințe, iar pe unii elevi îi aranjează faptul de a fi în mod închipuit sau real discriminați. În fața unei asemenea situații, pedagogia interculturală se află dezarmată.

În societatea franceză postbelică de până la 1968, încă strict ierarhizată, discriminările erau considerate și acceptate ca un dat firesc, existența lor fiind adânc înrădăcinată în mentalitatea colectivă. Acum 50 de ani, nu erau atât de puternic percepute actele discriminatorii în viaţa publică şi socială, deşi în acea vreme discriminarea se opera mult mai intens decât astăzi (exploatarea mâinii de lucru ieftine aduse din colonii, inegalitatea în privința remunerării, distincția de gen). Iar aceasta se explică prin cauze ce țin de un fenomen paradoxal: discriminarea este percepută ca un act de nedreptate tot mai acutizat pe măsură ce principiile egalității sunt aplicate din ce în ce mai corect. Astfel, într-o societate care postulează principiile egalității și chiar se străduiește să le aplice, intransigența celor care se simt discriminați crește tot mai mult. Numai că discriminarea apare doar atunci când meritele cuiva nu sunt recunoscute, când principiile egalității de șanse se văd încălcate.

De multe ori se întâmplă un fel de inversare a reacțiilor avute: persoanele poziționate în partea de jos a ierarhiei sociale sunt mai discriminate, dar ele suferă mai puțin din această pricină, deoarece nu sunt protejate de posedarea unor diplome de studii și de relațiile personale pe care le-ar putea avea în sfera de activitate în care vor să intre. Prin urmare, sentimentul discriminării este cuplat cu modelul meritocratic. Iar aici intră în ecuație și inevitabila vanitate umană: cu cât cineva urcă mai sus pe scara socială, cu atât nutrește impresia că merită ceva mai multă prestanță socială și profesională decât îi oferă societatea și, din această pricină, se simte tot mai discriminat. Cert este că astăzi discriminarea se practică în Franța mult mai subtil şi mai difuz decât înainte de anul crucial 1968, dar inegalitățile sunt acum diluate în discriminări, pe când în urmă cu 50 de ani, dimpotrivă, discriminările erau diluate în inegalități.

Spre sfârșitul secolului trecut, actele discriminatorii pe care le sufereau persoanele fără studiile corespunzătoare pentru ocuparea unui loc de muncă încă mai puteau provoca un complex de inferioritate. Astăzi însă, în situații similare celor de atunci, ele devin mult mai susceptibile și reacționează la orice formă de injustiție – reală sau imaginară – sub forma insurgenței, a revoltei. Mai mult: dau glas părerii că formează o identitate și chiar o minoritate aparte, uzând de felurite strategii pentru a se (re)valoriza identitar. Astfel, prin dobândirea drepturilor de reprezentare specială, ei sfârșesc prin a avea o viață mai bună și chiar o vizibilitate socială sporită. De multe ori le sar în ajutor principiile discriminării pozitive și ale corectitudinii politice, care ar necesita o discuție separată, deși sunt legate intrinsec de aceasta de față.

Desigur că există peste tot o inflaţie de gânduri și de fapte cu potenţial discriminatoriu, iar reactivarea neîncetată a suspiciunilor legate de tratamentul discriminatoriu otrăveşte relaţiile sociale. Elementele de morfologie socială nu pot fi interpretate fără a ține seama de ideologia care stă în spatele unui anumit tip de comportament preferențial sau abuziv. De aceea, comportamentele discriminatorii şi reacţiile împotriva lor sunt mereu reactive, deoarece ele depind în mare măsură de „efectul agendă“, adică de modelarea opiniei publice prin informaţiile aduse în atenție de mass-media şi de evoluția marilor evenimente internaţionale. În consecință, mereu sunt deşteptate prin voluntarism frenetic efectele realelor şi falselor discriminări. Altminteri, acestea din urmă ar putea să rămână în carantină, pentru ca apoi să fie tratate şi, eventual, vindecate.

Pentru ca să se considere cineva discriminat, trebuie să se afle mai întâi pe poziții de egalitate cu altcineva, adică să se supună principiilor egalității într-o situație concurențială dată, în funcţie de niște convenţii sau de reguli ale jocului social. Mecanica inegalității rămâne expresia logicii profunde a funcționării societăților, chiar dacă ea ajunge să provoace grave disfuncții. Aristotel spunea că „unora li se pare că dreptatea înseamnă egalitate. Ea chiar este așa ceva, dar nu pentru toți, ci numai pentru cei care sunt egali. Alții cred că ea este inegalitate, și ea chiar este așa ceva, dar nu pentru toți, ci numai pentru cei care sunt inegali“ (Politica, III, 9, 1280 a). Pentru că pe frontispiciile unde este înveșnicită deviza „Liberté, Egalité, Fraternité“ nu mai încape nimic alături, ar fi bine ca spusele lui Aristotel să fie afișate măcar într-un mic spaţiu din acela afectat publicităţii, deși sunt sigur că o asemenea inițiativă ar avea aceeași sorți de izbândă ca și ai unei reclame publicitare. S-ar replica imediat că asemenea fraze vin din partea cuiva care a trăit cu mai bine de 2000 de ani înaintea noastră, în societatea sclavagistă, într-un anume fel de democrație (bine că nu se știe de cățelul Samurache al nostru, dar mai există și un mare fabulist francez…). Cine ar avea totuşi putința și curajul să fixeze în mintea cititorilor accidentali prin asemenea fraze învechite și ideea că inegalitatea nu înseamnă neapărat discriminare?