Băieții de la nickel

The Nickel Boys (Băieții de la Nickel, 2019), câștigătorul Premiului Pulitzer pe anul 2019, este al optulea roman al scriitorului afro-american Colson Whitehead. Două dintre ele au apărut deja în limba română la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei“. Este vorba de The Underground Railroad (Ruta subterană, 2016), singurul roman american distins și cu Premiul Pulitzer și cu National Book Award, și The Intuitionist (Intuiționista, 1999), romanul lui de debut, care a avut un impact asemănător cu cele ale lui Joseph Heller și Thomas Pynchon și al cărui final în poantă avea să fie punctul de pornire al unui alt mare roman american, The Human Stain (Pata umană, 2000) de Philip Roth. Autorul însuși ne explică, la final, ce anume l-a determinat să reconstituie atmosfera dintr-o școală de corecție din America anilor 1960: „Cartea de față este o operă de ficțiune și toate personajele sunt create de mine, dar ea se inspiră din povestea Școlii de Băieți Dozier din Marianna, Florida. Am auzit pentru prima oară de acest loc în vara anului 2014, când am descoperit reportajele exhaustive ale lui Ben Montgomery din Tampa Bay Times. Verificați arhiva ziarului ca sursă directă. Articolele domnului Montgomery m-au condus la dr. Erin Kimmerle și studenții ei de la arheologie, de la Universitatea Florida de Sud. Studiile lor medico-legale efectuate la fața locului sunt de-o valoare inestimabilă și au fost publicate în volumul Raport despre investigarea deceselor și înmormântărilor din fosta Școală de Băieți Arthur G. Dozier din Marianna, Florida.“

Protagoniștii romanului Băieții de la Nickel sunt doi adolescenți de culoare: Elwood, un băiat studios, ajuns în instituția de reeducare printr-un nefericit joc al întâmplării, este adeptul politicii anti-segregaționiste promovate de către Reverendul Martin Luther King, iar Turner, un orfan, este înzestrat cu instinct de conservare; oportunismul și adaptabilitatea îl feresc de necazurile ce se abat constant asupra confraților săi. Prietenia celor doi băieți și mizeriile sistemului penitenciar (cu sinistrul său cimitir secret) se întrețes într-o poveste captivantă, cu un final neașteptat. Romanul va apărea în limba română tot la Humanitas Fiction, în colecția îngrijită de către Denisa Comănescu.

 

Băieții îi țineau pumnii lui Griff, deși era un smardoi ordinar, care își bătea joc de infirmitățile lor sau, dacă nu aveau, le inventa el, strigându-te, de pildă, „băi, căcatule cu cracii în x“, chiar dacă genunchii nu ți se atingeau deloc. Le punea piedică și râdea în hohote când îi vedea căzând în cur sau le trăgea câte o bleandă când nu-l vedea vreun supraveghetor. Îi trosnea și-i târa în încăperi întunecate. Puțea ca un cal și făcea mișto de mamele lor, chestie urâtă, dacă ne gândim că majoritatea elevilor erau orfani de mamă. Le fura desertul în mod frecvent – îl șutea de pe tavă rânjindu-le în nas – și, chiar dacă desertul respectiv nu era cine știe ce delicatesă, era, totuși, o chestie de principiu. Băieții îi țineau pumnii lui Griff pentru că urma să reprezinte jumătatea de culoare a școlii Nickel la meciul anual de box și, orice ar fi făcut în tot restul anului, în ziua confruntării el îi reprezenta pe toți, într-un unic trup negru, și urma să-l facă knock-out pe băiatul alb.

Dacă avea să-și scuipe câțiva dinți înainte de clipa aceea, cu atât mai bine.

Băieții de culoare dețineau de cincisprezece ani titlul de campioni la Nickel. Angajații mai vechi și-l mai aminteau pe ultimul campion alb și încă îl pomeneau; despre alte chestii de pe vremuri discutau mai puțin. Terry „Doc“ Burns era un băiat de treabă dintr-un colț rânced al Comitatului Suwannee, care fusese trimis la Nickel pentru că strangulase găinile unei vecine. Mai exact, douăzeci și unu de bucăți, pentru că „voiau să-l atace.“ Durerea se prelingea de pe el ca ploaia de pe țigla unui acoperiș. După ce Doc Burns s-a întors în libertate, băieții albi care au ajuns în finală s-au dovedit a fi niște papă-lapte atât de amețiți încât, de-a lungul anilor, exagerările despre fostul campion au devenit tot mai gogonate. Firea îl înzestrase pe Doc Burns cu o alonjă nefirească; nu obosea niciodată; combinațiile lui legendare pisau orice adversar, făcând ferestrele să zăngăne. De fapt, pe Doc Burns îl bătuseră și-l maltrataseră la viața lui atât de mulți indivizi – și membri de familie și străini – încât toate pedepsele primite la Nickel i se păreau parfum pe lângă ce încasase la viața lui.

Griff era la prima participare în echipa de box. Sosise la Nickel în februarie, la scurt timp după plecarea campionului dinainte, pe nume Axel Parks. Axel ar fi trebuit să absolve școala înainte de data campionatului de box, dar angajații căminului Roosevelt au avut grijă să fie încă în școală, să-și apere titlul. Acuzația că ar fi furat niște mere din cantină l-a retrogradat la rangul de Vierme, asigurându-le, astfel, disponibilitatea lui. Apariția lui Griff în postura de cel mai nașpa tip din campus a făcut din el succesorul firesc al lui Axel. În afara ringului, Griff și-a făcut un hobby din a-i teroriza pe băieții mai slabi, pe plângăreți. În ring, prada i se oferea de la sine, așa că nu-și mai pierdea timp cu vânatul. Ca și un prăjitor de pâine sau o mașină de spălat, boxul era o facilitate modernă ce îți făcea mai ușoară.

Antrenorul echipei de culoare era un tip din Mississippi pe nume Max David, care lucra la garajul școlii. La sfârșitul anului primea un plic pentru faptul că împărtășea cunoștințele acumulate ca fost boxer de categoria ușoară.

După primul meu meci, m-am trezit că sunt sașiu, le povesti el, iar meciul de adio mi-a reparat privirea, așa încât, credeți-mă, sportul ăsta o să vă rupă ca să vă facă mai buni, ăsta-i adevărul.

Griff zâmbi. Uriașul își nimicea și emascula adversarii cu cruzime, în mod inevitabil. Nu era mlădios și nu era un savant. Era un instrument viguros pus în slujba violenței și asta-i era de-ajuns.

Dată fiind durata tipică a șederii la Nickel – fără a socoti sabotajele angajaților – majoritatea elevilor prindeau aici doar un an-doi de campionat. Cum data acestuia se apropia, Viermii trebuiau instruiți în legătură cu importanța meciurilor din decembrie – preliminariile din căminul tău, apoi meciul dintre cîștigătorul din căminul tău și cei mai buni boxeri din celelalte două cămine, iar apoi finala dintre cel mai bun sportiv negru și gogmanul pe care-l desemnau albii. Campionatul era singurul prilej de-a face cunoștință cu dreptatea la Nickel.

Finala era un fel de pauză consolatoare, menită să-i poarte printre umilințele de zi cu zi. Trevor Nickel instituise campionatul în 1946, la scurt timp după ce, ca director al Școlii Industriale de Băieți din Florida, obținuse împuternicirea să inițieze o reformă. Nickel nu mai condusese o școală; domeniul lui de competență era agricultura. Totuși, lăsase o impresie favorabilă la întrunirile Klanului, cu discursurile lui improvizate, referitoare la îndreptarea moralei și valoarea muncii, dispoziția sufletească a tinerilor ce aveau nevoie de îngrijire. Cine trebuia și-a adus aminte de patima acestor discursuri când a apărut o ocazie. Primul lui Crăciun la școală le-a dat prilejul autorităților din comitat să vadă progresele înregistrate. Tot ce trebuia revopsit a fost revopsit, carcerelor întunecoase li s-a dat, vremelnic, o întrebuințare mai nevinovată, iar bătăile au fost mutate în micuța clădire albă. Dacă oamenii cumsecade din Eleanor ar fi văzut ventilatorul industrial, ar fi putut pune o întrebare-două, dar atelierul nu se număra printre obiectivele vizitate.

Nickel era de când lumea un mare fan al boxului și fusese în fruntea unui grup care făcuse lobby pentru includerea acestuia între sporturile olimpice. Boxul fusese întotdeauna popular în școală, căci majoritatea băieților avuseseră parte de belele la viața lor, dar noul director și-a pus în cap să-i dea o semnificație mai înaltă. Bugetul alocat sportului, o sursă facilă de venituri ilicite pentru directori, a fost distribuit pentru procurarea echipamentului regulamentar și plata antrenorilor. Nickel era preocupat, în general, de condiția fizică. Credea cu toată ființa lui în miracolul tipului uman în formă maximă și-i urmărea frecvent pe băieți când făceau duș, să vadă progresele înregistrate la educația fizică.

Directorul? întrebă Elwood când Turner ajunse cu povestea în acest punct.

De unde crezi că a luat doctorul Campbell șmecheria asta? spuse Turner.

Nickel nu mai era, dar despre doctorul Campbell, psihologul școlii, se știa că intră pe la dușurile băieților albi să-și aleagă partenerul.

Toți băbălăii ăștia spurcați fac parte din același club.

Azi după-amiază Elwood și Turner stăteau pe gradenele din sala de sport. Griff se antrena cu Cherry, un mulatru care se apucase de box din motive de ordin pedagogic, să-i învețe pe ceilalți să nu se mai ia de mama lui albă. Era agil și sprinten, iar Griff îl ataca întruna.

În acele zile de început de decembrie, ocupația preferată a băieților din Cleveland era să vadă antrenamentele lui Griff. Băieții din dormitoarele de culoare duceau vorba, ca și iscoadele albe, din vale, care voiau să afle adevărul gol-goluț. Griff fusese scutit de serviciul la bucătărie de la Ziua Muncii1. încoace, să se poată antrena. Era un veritabil spectacol. Max îl ținea pe o dietă de neînțeles, constând în ouă crude și ovăz, iar în răcitor ținea o cană cu, zicea el, sânge de capră. Când antrenorul îi administra dozele zilnice, Griff înghițea chestiile alea făcând fețe-fețe, iar apoi se răzbuna cotonogind sacul de box greu.

Turner îl văzuse pe Axel boxând în timpul primei lui detenții la Nickel, cu doi ani în urmă. Axel era lent în mișcări, dar era solid și rezistent ca un bătrân pod de piatră; îndura tot ce-i era sortit. Spre deosebire de șulfa de Griff, el era un tip cumsecade, care lua apărarea celor mai mici.

Mă întreb pe unde-o mai fi, spuse Turner. Cioroiul ăla n-are strop de minte. Probabil că o face de oaie oriunde s-o fi aflând.

Asta ținea de tradiția școlii Nickel.

Cherry se clătină și căzu în cur. Griff își scuipă proteza și scoase un muget. Mike cel Negru intră în ring și ridică brațul lui Griff, de-ai fi zis că-i Statuia Libertății cu făclia-n mână.

Crezi că o să-l trimită la podea? întrebă Elwood.

Probabilul adversar alb era un băiat pe nume Chet cel Mare, care provenea dintr-un clan de prin mlaștini și era o mare figură.

Uită-te la brațele astea, omule, zise Turner. Sunt niște pistoane. Sau niște jamboane.

Văzându-l pe Griff cum vibrează de-atâta energie neconsumată după un meci, cu doi bulache desfăcându-i șireturile ca niște slugi, n-aveai cum să-ți închipui că uriașul ar putea pierde. De aceea, două zile mai târziu, Turner a rămas tablou când l-a auzit pe Spencer cerându-i lui Griff să se lase bătut prin knock-out.

Turner trăgea un pui de somn în podul depozitului, unde își făcuse un culcuș printre lăzile cu detergenți industriali. Nu-l deranja nimeni dintre angjați, pe chestia că lucra cu Harper, ceea ce înseamnă că avea un refugiu al lui. Nu tu supraveghetori, nu tu elevi – doar el, o pernă și o pătură militară, plus tranzistorul lui Harper. Petrecea acolo câteva ore pe săptămână. Avea unele momente când nu-și găsea locul și se simțea ca un ziar vechi luat de vânt. Podul îl readucea cu picioarele pe pământ.

Îl trezi zgomotul ușii închise. Apoi, în depozit răsună glasul dogit, de măgar, al lui Griff:

Ce-i, dom’ Spencer, domnule?

Ia zi, cum merg antrenamentele, Griff? Bătrânul Max susține că ești un boxer înnăscut.

Turner se încruntă. Atunci când un alb te întreba ce mai faci, urma să ți-o tragă. Griff era așa de tontălău încât nu-și dădea seama care-i treaba. La clasă, se câcâia să spună cât fac doi plus trei, de parcă nici n-ar fi știut câte degete are la o mână. Câțiva nătărăi din clasă au râs de el și săptămâna următoare s-au trezit, unul câte unul, cu capul vârât în toalete.

Evaluarea lui Turner era corectă: Griff refuza să priceapă motivul acestei întâlniri secrete. Spencer îi explică importanța finalei, tradiția meciului din decembrie. Apoi îi insinuă: spiritul sportiv înseamnă să lași și echipa adversă să câștige câteodată. Recurse la un eufemism: e ca atunci când o creangă trebuie să se îndoaie ca să nu se rupă. Apelă și la fatalism: uneori, nu-ți iese ce ți-ai propus, oricât de mult ai încerca. Dar Griff era prost făcut grămadă. Da, domnule… cred că aveți dreptate, domnule Spencer… cred că-i așa cum ziceți, domnule. Până la urmă, supraveghetorul-șef îi spuse că trebuie să dea cu curul lui negru de pământ în runda a treia, căci, altminteri, or să-l ducă în spate.

Da, domnule, dom’ Spencer, bâigui Griff.

De sus, din pod, Turner nu putea să-i vadă fața, așa că nu știa dacă Griff a priceput au ba. Băiatul avea pietre în pumni și bolovani în cap.

Știi că-l poți bate, își termină Spencer pledoaria. Își drese glasul și urmă: Hai, vino – de-ai fi zis că mână un miel rătăcit de turmă.

Turner rămase iarăși singur.

Nu-i așa că-i de tot rahatul? întrebă el.

Se afla, împreună cu Elwood, pe treptele de la intrarea în Cleveland, după o cursă în Eleanor. Lumina zilei se subția tot mai mult, iarna se pogora ca un capac peste o oală veche. Elwood era singura persoană căreia i se putea destăinui Turner. Celorlalți tâmpiți le-ar umbla gura și s-ar lăsa cu o grămadă de capete sparte.

Turner nu mai întâlnise un alt puști ca Elwood. Dârz era cuvântul care-i tot revenea în minte, deși băiatul din Tallahassee părea maleabil, se purta ca un fătălău și avea tendința enervantă de-a ține predici. Purta ochelari de vedere pe care-ți venea să-i zdrobești călcându-i în picioare ca pe un fluture. Vorbea ca un student alb, citea cărți deși nu-l obliga nimeni și extrăgea din ele uraniul cu care să-și alimenteze propria bomă atomică. Și totuși, era dârz.

Pe Elwood nu-l surprinse vestea dată de Turner.

Boxul organizat este corupt la toate nivelurile, spuse el ca un expert în domeniu. În ziare se scrie mult pe tema asta. Povesti ce a citit pe vremea când stătea la Marconi, cocoțat pe taburetul lui în timpul orelor de acalmie: Singurul motiv pentru care se aranjează rezultatul unui meci este pariul.

Aș paria și eu dacă aș avea bani, spuse Turner. Uneori, la Vacanța, pariam pe jocurile din playoff. Aveam cu ce.

Lumea o să se supere, zise Elwood.

Victoria lui Griff urma să fie, clar, un festin, dar aproape la fel de delicioase erau și firimiturile schimbate de băieți în așteptarea meciului, scenariile în care adversarul alb se cufurea pe el de frică, împroșca un gheizer de sânge în mutra directorului Hardee sau îi zburau din gură dinții albi, „de parcă i-ar fi fost sparți cu un piolet.“ Fantezii entuziaste, ce le întăreau moralul.

Bine-nțeles, făcu Turner, dar Spencer îl previne: o să te duc în spate, auzi?

O să-l ducă la Casa Albă?

Hai să-ți arăt, spuse Turner, căci mai aveau ceva timp până la cină.

Făcură zece minute până la spălătorie, care era închisă la această oră din zi. Turner îl întrebă pe Elwood ce carte are la subraț, iar acesta îi povesti că o familie britanică încearcă să-și mărite cea mai vârstnică dintre fiice, ca să nu-și piardă domeniul și titlul. Povestea avea tot felul de răsturnări de situație.

Nu vrea s-o ia nimeni de nevastă? E așa urâtă?

Scrie că are o înfățișare plăcută.

Fir-ar să fie.

Dincolo de spălătorie erau grajdurile dărăpănate. Tavanul cedase demult și natura se strecurase înăuntru, boxele fiind năpădite de tufișuri scheletice și fire de iarbă anemice. Acolo puteai să pui de vreo ticăloșie dacă nu credeai în stafii, dar nici un elev nu avea o părere definitivă pe tema asta, așa că preferau să se țină cât mai departe, în siguranță. Într-o parte a grajdurilor se înălțau doi stejari, cu inele de fier înfipte în scoarța trunchiului.

Iată ce înseamnă în spate, îl lămuri Turner. Se spune că, din când în când, un băiat negru e adus aici și încătușat între copaci. Cu brațele întinse. Apoi, îl bat cu o cravașă până îl fac fâșii-fâșii.

Elwood strânse pumnii, dar apoi se stăpâni:

Nu și băieții albi?

De Casa Albă au și ei parte. Locul ăsta e altceva. Dacă te aduc în spate, nu te mai duc după aia la spital. Spun că ai evadat și cu asta, basta.

Și ce li se spune familiilor lor?

Câți dintre băieții de-aici, pe care-i știi, crezi că au familie? Sau o familie căreia să-i pese de ei? Nu toată lumea-i ca tine, Elwood.

Turner îl invidia pe Elwood când era vizitat de bunică-sa, care-i aducea gustări, și uneori își dădea pe față pizma. Ca acum. (…) Școala Nickel era dat dracului de rasistă – probabil că jumătate dintre cei ce lucrau aici în weekend îmbrăcau mantiile Klanului – dar, după cum vedea Turner lucrurile, răutatea trecea cu mult dincolo de culoarea pielii. Era întruchipată în Spencer. În Spencer și Griff și toți părinții care-și lăsau copiii să ajungă aici. În lume.

De-asta l-a dus Turner pe Elwood la cei doi copaci. Să-i arate o treabă despre care lumea nu știe nimic.

Elwood apucă unul dintre inele și trase de el. Era de neclintit, făcând de-acum parte din trunchiul copacului. Mai repede s-ar frânge niște oase umane decât să se desprindă acesta.

Prezentare și traducere de George Volceanov

______________________

1 Sărbătoare anuală celebrată în S.U.A. în fiecare primă zi de luni a lui septembrie; a nu se confunda cu 1 Mai, Ziua internațională a oamenilor muncii.