Am revăzut, în transmisiune online, spectacolul Oblomov al lui Alexandru Tocilescu, pus în scenă la Teatrul „Bulandra“. M-am cutremurat. Mi s-a părut ca un testament ad litteram. O suprapunere totală a lui Toca cu Oblomov. Din toate punctele de vedere… La fel de tare m-a lovit contextul în care îl revăd. În izolare. În vremea îndepărtării. De realitate, de ceilalți. În vremea însingurării. Și a morții. De aceea, m-am gîndit să vă propun să recitiți fragmente din ce am scris la premieră despre această operă teatrală aproape ireală…
Studiindu-l pe Oblomov, acest personaj chinuit și autodistrugător, apropiindu-se cu lupa de Ilia Ilici Oblomov, Tocilescu privește, într-un fel, în sine, își întoarce și-și privește fațete ale propriului eu. Întîlnirea lui Tocilescu cu scenograful Dragoș Buhagiar este importantă. Pentru amîndoi. Buhagiar a acumulat serios, constant și profund. Acum se află într-o rafinată perioadă a creației sale, matură și provocatoare. Pe Mihai Constantin nu l-am văzut jucînd de ani de zile, iar distribuirea lui în rolul titular este o șansă uriașă. Oblomov de la Bulandra este un spectacol care te ține în atmosfera lui mult după cele patru ore cît durează, care te incită să vorbești despre el, să-l întorci și să-l răsucești pe toate părțile. Să privești, să vezi cît la sută din Ilia Ilici Oblomov s-a cuibărit în tine, în actele refuzate, ratate, în tăceri grele și te-a contaminat, ți-a alienat ființa, ți-a vîrît în minte și în suflet lenea. Lenea care îl farmecă pe protagonist cu vrăjile și cu ispitele ei în lumina lumînărilor de pe scenă, în furtuna din suflet, în pacea din el.
„Oblomov“ este un spectacol plin de detalii. Mai mult ca orice mă interesează aici să vă conduc spre o atmosferă specială, spre misterul de pe scenă, spre cîțiva dintre cei ce le-au creat. Un suport important este scenariul Mihaelei Tonița Iordache care nu scapă nimic din momentele majore, care spune povestea teatral, extrem de limpede, de dramatic, cu replici bine tăiate, cu tensiune, cu ritm. Investigația maladivului, a bolii aproape psihice – de dincolo de lene – devine filonul esențial al montării. Alienarea individului, a cuplului, a sentimentelor, a comunicării, însingurarea, sînt marile probleme ale acestui timp. Poate și de asta, spectacolul are o tensiune aparte. Ratarea lui Oblomov este deopotrivă și ratarea celorlalți – chiar dacă ei sînt conștienți sau nu. Îi este teamă de iubire că ar putea să-l scoată din carapacea lui. Abandonul este total și, la capătul lui, se află moartea. Teama fundamentală a lui Oblomov este teama de resursele vitalității din el. Pe ele se luptă să le anuleze. Se sustrage din tumultul lumii de „afară“. Se îngroapă la propriu în patul lui. Iubirea îi dă tîrcoale. Un pericol imens îi poate arunca în aer un mod de existență. O dată și ultima dată.
„– Ce faci în viață? – Cum ce fac, o iubesc pe Olga…“
E complicat să iubești. Și solicitant. Continuu. O viață. Oblomov nu poate să facă nici efort pentru totdeauna. Zboară, are aripi la întîlniri, dar zăbovește puțin în înaltul cerului. E mai bine în halatul ros, în groapa din patul lui, în suferința lui, decît în relația cu Olga Sergheevna Ilinskaia. E mai bine să fii iubit. E mai bine cu Agafia Matveevna – și Toca a dat lovitura alegînd-o pe Virginia Mirea pentru acest rol, actriță la Teatrul de Comedie – care îi ia locul, încet, servitorului Zahar – Sebastian Papaiani aici, o apariție greu de uitat. Îi pune masa lui Ilia Ilici, îi umflă pernele cu gesturi ample, îi face patul, îi țese ciorapii rupți, umblă în vîrful picioarelor, cu brațele albe dezgolite, cu sînii abia întrezărindu-se. Și nu cere niciodată nimic. Agafia este femeia din visul lui Oblomov cel tolănit pe divan. Nu Olga, poate mai superficială, mai capricioasă. Oblomov a visat femeia în primul rînd ca soție. Și uneori ca amantă. Nu obligatoriu. Ilia Ilici nu vrea să se implice în nimic. Asta duce discuția dincolo de lenea personajului. El își ucide sentimentele față de toți – Zahar, Olga, Stolz – își taie punțile cu lumea, se sinucide, încet dar sigur, în patul lui, în gîndul lui, în suferința lui. Nu vrea nimic. Nici patimi, nici frămîntări, nici schimbări, nici melancolie, nici lună, nici furtună. Spectacolul lui Tocilescu ne poartă, de altfel, pe drumul dulce-amar, tulburător al sinuciderii lente a lui Oblomov. Sîntem martorii acestei sinucideri la vedere. Lenea ca abandon, în cele din urmă, în brațele morții. Totul e pe muchie de cuțit în punerea în scenă de la Bulandra, sala „Toma Caragiu“. E foarte firesc gîndul lui Toca, tulburător paginat, cu o muzica care pregătește, însoțește, comentează, ca o operă grandioasă ce se topește, în final, în acordurile slujbei ortodoxe de înmormîntare.
Pentru anvergura rafinamentului din Oblomov, implicarea scenografului Dragoș Buhagiar, este totală. Felul în care decupează spațiile, cum le construiește, cum pregătește anumite intrări de „décor“, cum face ca fiecare obiect ales să funcționeze, cum gîndește respirațiile mari, somptuoase ale scenei, cum coboară riguros în alegerea minuțioasă a materialelor pentru costume, în tăietura lor precisă, în opulența lor, în asamblarea celui mai mic detaliu. Lumina pusă de Buhagiar menține impresionant misterul pe scenă. De la început și pînă la sfîrșit. Lumină caldă, filtrată, cîteva fascicole care străpung perdelele grele, lumina lumînărilor, a sfeșnicelor, a felinarelor. Jocul cu umbra-lumina-întunericul-consistențele diferite ale corpului, obiectelor, materialelor este răvășitor și straniu, totodată. În opțiunea lui Buhagiar și a lui Tocilescu, scena sălii „Toma Caragiu“ devine rotundă. Este un fel de farfurie cu patina vremii și a vremurilor desenată pe ea. Marginile sînt trotuarele de lemn din Sankt Petersburgul jumătății de secol nouăsprezece, sînt aleile din parc, locurile promenadei, exterioarele, cum se spune. Impactul vizual, și nu numai, este extraordinar. Pașii sună într-un anumit fel pe lemnul bătătorit, uzat. Interiorul din primul act, odaia lui Ilia Ilici – iatac, birou, salon – este elegant, cu perdele din mătase care filtrează pătrunderea luminii, covoare și „o mulțime de nimicuri încîntătoare“. În centrul acestei lumi încremenite și în centrul spectacolului stă un obiect, un semn foarte puternic: patul luiOblomov. Un alcov care îl înghite cu totul, care îl va însoți peste tot, cu care se confundă în imobilismul lui, un fel de trăsură-dric care se transformă – formidabilă idee – în sicriu, apoi în mormînt, în finalul montării. E dublul concret al lui Oblomov, prelungirea lui de aici și de dincolo.
Obișnuindu-te cu semiîntunericul din odaie, descoperi dezordinea din încăpere și începi să o intuiești pe cea din interiorul lui Oblomov. Undeva, cățărat într-un pat, tușește Zahar. Ilia Ilici îl strigă. Zahar nu sare. Sau sare, dar în legea lui. Se dă jos încet, pe scăriță, gemînd și molfăind, doarme aproape îmbrăcat, încălțat cu un ciorap de-un fel și altul de alt fel, își tîrșîie picioarele, se aranjează sumar și, în sfîrșit, după minute bune, ajunge, patern și ipocrit, la patul stăpînului.
Așa începe spectacolul. Nimeni nu se grăbește. Și așa va continua regizorul pînă la sfîrșit. Tot ce se întîmplă pe scenă pare că se derulează în timp real. Starea personajelor, anumite momente se consumă în minutele de care ar avea nevoie și în viață. Plînsul, tăcerile, ritualurile de tot felul, privirile au un ritm real. În prima oră a spectacolului, Oblomov – Mihai Constantin stă aproape numai în pat. De acolo mormăie cîte ceva, vorbește cu Zahar, primește vizite, se lamentează, se îngrijorează, își spune replicile, se ceartă – scenă antologică – cu Zaharul lui Sebastian Papaiani. Un efort actoricesc imens. De acolo este smuls de prietenul Andrei Stolz și dus în grădina de iriși ca să o cunoască pe Olga Sergheevna. Îl farmecă ea sau cîntecul ei? Toca lasă să fie cîntată toată aria lui Bellini, „Casta Diva“. Și mă rog în fiecare minut să nu o oprească, să nu-i fie teamă că nu ține, că ar trebui doar sugerat. Și vocea Mariei Callas… Îmi amintesc că, într-un fel, și ea s-a închis în apartamentul ei parizian, primea puțină lume și practica, dacă se poate spune, „oblomovismul“. Și scena ludic-erotică, Oblomov-Olga, în leagăne, tatonîndu-se, amușinîndu-se, și pașii Agafiei Matveevna – Virginia Mirea, care își lasă papucii la ușa noii odăi a lui Ilia Ilici, spațiul din cel de-al doilea act, și pe care o aranjează zilnic, îi pune în ordine mormanele de perne albe, brodate, calcă rufe și aburii fierului vechi se răspîndesc pe scenă, îi pune masa cu enormă tandrețe, supușenie, cu privirile în jos, umilă și… atît de femeie. Toate scenele lui Mihai Constantin cu Sebastian Papaiani și cu Virginia Mirea sînt tulburătoare, sînt atît de adevărate, în fond, jucate dumnezeiește într-o geometrie a sufletului slav.
Personajul Oblomov al lui Tocilescu și Mihai Constantin își privește moartea și devine, la final, spectatorul a ceea ce se întîmplă după dispariția lui. În timp ce-și pregătește patul-sicriu și retragerea, decorul, obiectele sînt încărcate în coșuri mari. Scena se golește. Îl plînge Agafia. Îl regretă, bocind ușor, bătrînul decrepit Zahar. Oblomov se uită. Se ridică, își ia „crucea“ în spate și pleacă, ușor, pe o geană de lumină.
O candelă arde, agățată undeva, tot spectacolul.
Cine este, la urma-urmelor, Oblomov?
S-a cuibărit la mine în suflet. Și parcă încape acolo toată Rusia, tot Sankt Petersburgul cu trotuarele lui de lemn, toate iubirile rostite sau nu, și disperările, și „Casta Diva“, și Callas, și leagănul, și toți irișii.