Ivana cea groaznic de răsfățată

Dacă aș fi invitat să recomand un film de vacanță, fără ezitare aș trimite la Ivana cea groaznică al Ivanei Mladenović care respiră acest aer jemanfișist, ușor pueril, puțin hipsteric, de adolescență întârziată și răsfăț nostalgic, aerul marilor vacanțe de vară. Aproape că am reușit să descriu personajul principal al filmului, nimeni alta decât regizoarea sârbo-română Ivana Mladenović care-și construiește un alter-ego în persoana Ivanei Milenković a cărei familie din film este chiar familia ei reală, așa cum Kladovo, micul oraș de pe malul sârbesc al Dunării unde-și petrece vacanța, este chiar orașul natal. Artista familiei are fițe, cum altcumva, ipohodrii, face hipstericale, proferează amenințări și își brutalizează verbal familia de la bunică și frate, la mamă plus tată. Însă totul este teatral, este jucat, cu invective trucate, afective, astfel că drama nu se încheagă, pentru că membrii familiei sunt familiarizați cu spectacolul presărat cu teribilisme ale acestui enfant gâté. Ivana este non-conformistă, se înțelege, are un amant cu vreo 13 ani mai tânăr ca ea, real se pare, but who cares?, și prieteni la fel de cool, Anca Pop și Andrei Dinescu, chemați să cânte la un festival local româno-sârb al cărei invitat de onoare este numită Ivana în calitate de vedetă cu notorietate confirmată: actriță, regizoare, deh! Cei doi artiști de București care performează world music avangardist după spusele proprii – Andrei Dinescu cântă la theremin! – se potrivesc ca nuca-n perete cu festivalul ancorat într-un folk greoi cu virilități patriotice apăsate, din ciclul „pușca și cureaua lată/ ce bărbat eram odată“ și tandrețuri de gospodină scăldată în verdețuri și parfumuri de cuhnie, la lai la. Ca totul să fie adecvat se rostesc discursuri de o solemnitate bățoasă, de genul celor care amestecă definitivul eternității cu profunzimea insondabilă a sentimentului de prietenie între popoare, iar pe scenă își face apariția nimeni altul decât Mircea Dinescu, colacul peste pupăză, pentru a fura toate aplauzele.

Andrei Dinescu îmbrăcat în niște nădragi fistichii cu aspect de pijama care-i atârnă flasc pe ciolanele ca niște fluiere are aerul că se scurge în peisaj precum ceasurile lichefiate ale lui Dali, cu sinuozități languroase de șarpe, iar juna care-l însoțește băltește de libidou, practic se sufocă cu propria-i senzualitate. Pe plajă, ea își arată sânii semnalizând din toate puterile un eros plenitudinar și o disponibilitate generoasă. Ca totul să facă caricatura mai spumoasă, mai picantă, cei doi manifestă hipersenzitivități auratice activându-și ceakrele cum își aprind alții țigările. Anca detectează energia locurilor, fapt care are antecedente serioase precum ne-o și mărturisește pe un ton sapiențial: „Am simțit ceva asemănător și la Sarmizegetusa, ca și cum ar fi avut loc sacrificii“. În mașină, pe un ton didactic, Andrei îi explică Ivanei cum e cu psihologia ei de mic-burgheză față de familia care nu există decât în mintea ei. Cei doi au avut o relație, erau pe punctul de a se căsători, nu s-a întâmplat, nu e clar de ce, deși este foarte clar cât de neclar este totul din discuțiile adolescentine, care sunt un fel de ciripit drăgăstos de recunoaștere, care întrețin sentimentul de gașcă și o autosuficiență delectabilă.

În fapt, Ivana cea groaznic de răsfățată are nevoie de toate problemele ei, are nevoie de acești prieteni nu pentru a o îndruma în vreo direcție sau alta – nu are una! – ci pentru a-i servi drept public, are nevoie de tensiune și de contradicții, de înțelegere și neînțelegere, are nevoie să fie altfel, deși altfel nu înseamnă cine știe ce descoperire, are nevoie să scandalizeze, are nevoie să fie în centrul atenției, are nevoie de această vacanță de vară pe care și-o oferă cu film cu tot.

Sigur, regizoarea a lăsat spațiu pentru discuții intelectuale, pentru verificări, cât e real, cât e ficțiune din autoficțiunea sa, cât de mult a dezvăluit, cât a mistificat, cât din ea este EA în film, cât de manipulativă sau dimpotrivă de sinceră este. Aceste discuții mi se par nesemnificative pentru că filmul este dincolo de obiectivitate, este un produs fetiș, narcisic cu autoironie, un film pentru mine și prietenii mei care mă cunosc, mă înțeleg, mă plac și mă acceptă așa cum sunt. Altfel spus, un film solar și stenic de genul „cum mi-am petrecut vacanța de vară“, fără altă miză, oferind crâmpeie din viața personală, însă nimic complicat, nimic cu adevărat dramatic, nimic care să nu poată fi spus sau vizualizat. Poate că farmecul se află chiar aici, în acest joc de irizări în superficii, în această badinerie, care invită la a nu fi luată în serios, invită la lejeritate, la imponderabilitatea unui dolce farniente, la ascultarea notelor minore ale unei existențe.