Viața ca un poem
Cerul se sprijină pe doi plopi
și pe nesomnul meu,
așteptarea e nesfârșită,
ah, pulsul,
frunzele sunt nerăbdătoare.
Începe propria-mi naștere,
umbra din colţul odăii
întinde degete lungi,
un cal alb cutreieră orașul galopând,
privirea mamei
îmi umple Paharul… cu îngeri,
ah, pulsul,
și legănarea arborilor,
și legănarea.
În acest trup înfășurat în enigme
stă scris lungul meu drum,
tiparul dinlăuntru,
ceea ce nu se vede
și care nu se poate vedea,
locul cuvintelor, jocul, norocul.
Aud făptura albă a laptelui venind,
simt miresmele mierii,
sănătatea toamnei,
apa freatică
pentru setea de mai târziu
și focul amirosind a pădure.
Iubirea-i haina mea de fiecare zi
sângele meu liber,
altfel cum ar putea o respiraţie,
o privire, un gând, un ritm, o moleculă
ale trupului acesta – căruia îi simt
greutatea rănind pământul –
călători în visele sale
și cât de departe ajunge
unde nicio aripă n-a străbătut
și ce copilăros pășește până hăt
în atunci și în acolo și în va fi,
înfășurat în clipa lui de uimire.
Și vine Ea
Cu pericolul tot în genele lungi,
catapeteasmă sunt sânii
în somnul bărbatului tânăr,
neastâmpăr, mister, fugă,
pământ, apă, lumină, nucleu,
până la marginea neființei.
Fii geamănă cu tot ce sunt Eu
umărul tău, vocea ta,
umărului meu, vocii mele gemene;
felul tău de a fi cum ești
geamăn felului meu de a fi cum sunt.
Deodată totul se luminează
Știu ce sunt cât sunt și pentru cine,
statura mea se vede de departe,
deși sunt de aceeași statură,
vorbele mele au miez,
deși nu mai mult ca atunci
când nu aveau;
aștept sărbători pentru suflet și trup
când fructele se coc,
e cald și se nasc prunci.
Chipul gloriei
Rezemat de focuri albe
meșteresc la cercul roţii
cu umerii crescuţi cât vara
și mi se arată chipul gloriei
sub formă de pasăre călătoare
viu colorată, mărindu-se și micșorându-se
până se face punct –
E mai de laudă, îmi zic,
umbletul lin al roţii
decât zburătoarea nestatornică.