Cuvintele încîntă. Dar și dezamăgesc. De multe ori dezamăgesc prin… amăgire. Amăgirea nu este încîntare… Între amăgirea ce promite împliniri utopice și încîntarea ce ar trebui să încununeze asemenea împliniri distanța sporește mereu. Probăm asta în relație cu discursul public, un discurs ilustrat în mai multe aspecte: politice, sociale, culturale etc., grevate toate de falsitate. Promisiunile electorale, știrile inventate, care abundă, cu rolul de a menține atractiv spațiul publicitar al televiziunilor și tabloidelor, rețetele miraculoase ale unor medicamente ce subminează pînă și efectul placebo, majoritatea intențiilor reformiste și multe altele, toate poartă sub pielea lor amăgitoare mărcile golului și ale falsului. Cuvîntul edificator de lumi este mereu umilit de cuvîntul în care suflarea dumnezeiască este absentă. Are și acesta o energie a lui, o „atracție“, care însă este gestionată de o altă putere, maleficul – ce amestecă lucrurile și le umple de confuzie, încît nu mai știi ce și cum să alegi, oricît de mult ți s-ar recunoaște dreptul la liberul arbitru. Cu efecte catastrofale în mersul societății, în trăirile omului de azi. Literatura, ca și artele în general, încearcă mereu să așeze comunicarea în adevăr, să dea măsura exactă a lumii, prin identificarea și ilustrarea aspectelor problematice, prin inventarea unor universuri autonome care să inspire universul distorsionat (al realității pure), dar alte și alte cuvinte amăgitoare sunt aruncate în spațiul public, angajate în ritualurile false ale vrajei goale, care nu sînt practici doar ale actualității.
Protagonistul din La Hanul lui Mînjoală de Ion Luca Caragiale, „coconul“ Fănică, trăiește o experiență teribilă generată de vraja cuvintelor amăgitoare. Într-un drum de seară spre aleasa inimii, e fermecat de schim bul de vorbe cu o hangiță, Mînjoloaia, bănuită că umblă cu farmece, dar abordată imprudent de drumeț. Dru mețul, obosit, se apropie de han cu încredere, pentru un scurt popas. Vede „de departe, ca la o bătaie de pușcă, lumină multă. (…) O sumă de cară poposesc în curtea hanului; unele duc la vale cherestea, altele porumb la deal. E o seară aspră de toamnă. Chirigiii se-ncălzesc pe lîngă focuri… (…) Foarte curat în bucătărie… și abur nu ca în cîrciumă, de cojoace, de cizme și de opinci jilave – abur de pîne caldă.“ Foarte curat și în odaia unde este ospătat. Drumețul, „tânăr, curățel și obraznic, mai mult obraznic decât curățel“, beneficiază de ospitalitatea hangiței, sedus de dialogul cu aceasta. Întîrzie în drum mai mult decît și-a propus, dar „de așteptat“, la destinație, e așteptat. Are un moment de luciditate: „Am sărit drept în picioare și m-am uitat la ceas: zece și aproape trei sferturi. În loc de o jumătate de ceas, stătusem la han două ceasuri și jumătate? Vezi ce e când te-ncurci la vorbă!“ (s. n.)
Scriitorul aduce foarte frumos din condei povestea, cu încurcarea asta la vorbă, dar ce te faci cînd toată povestea e mai mult decît literatură? Adică atunci cînd literatura nu e o simplă poveste, cum am putea crede luînd lucrurile à la légère. Pentru că în viața publică încurcarea în vorbe nu mai este o simplă poveste ce ar putea inspira literatura. Trăim, în spațiul autohton, dar nu numai, o neobosită încurcare în vorbe. Ce e promisiunea candidatului la parlament decît o neostenită încîlceală discursivă? Dar proiectul nesfîrșit al reformai din educație? Dar mincinoasa luptă împotriva corupției? Nu-i sector de activitate din lumea de azi în care să nu hărnicească o fabrică de măcinat vorbe, spuzind în jur o făină ce ne intră mereu în ochi, orbindu-ne. Discursul public falsifică mereu realitatea, găsește cele mai neașteptate mijloace cu ajutorul cărora ne captivează – smartphone-ul, televizorul, tabloidul, știința ocultă a descurcărețului, fascinația salvei de tun financiare, privilegiul cătușelor bătute în diamante… – toate menite să ne scoată din mersul unei realități gîndite în profunzime. Realitatea trăită, de voie, de nevoie, se scrie cu creioane boante. Ciudat este că acest scris/ discurs bont devine normă. Și plăcere uitucă. Preocupare năucitoare.
Idealul ne așteaptă liniștit, îl putem contura în lungi exerciții de imaginație, putem zăbovi sau, mai exact, lenevi pe drum, nimeni nu ne împinge din spate, stăm la un taifas gratuit vreo două ceasuri și jumătate, poate două vieți și jumătate, două generații și jumătate și deodată, hop că ne-am încurcat la vorbă cu istoria, dar nu-i nimic, cineva ne va ieși în întîmpinare și ne va spune ce s-a întîmplat cu noi, precum pocovnicul Iordache în relație cu ginerele său. După care, prin vreme, ne încurcăm în „istorii“: „Și m-a pus să-i povestesc iar istoria de mai sus pentru a nu știu cîtea oară. Pocovnicul o ținea într-una că în fundul căciulii îmi pusese cocoana farmece și că iedul și cotoiul erau tot una…“. Adică vorba pro și contra, schimbul de opinii, stînga și dreapta, că e laie, că-i bălaie, alternanțele sunt goale, atunci cînd necuratul – invocat ca soluție de referință – își face sălaș în cuvîntul izvoditor de lumi false. Eul individului nu mai este creator în sensul autentic al cuvîntului. Devine captiv al discursului scăpat de sub control, situație cu care ne confruntăm în lumea de azi. Cînd cuvintele își pierd tensiunea (artistică?) se transformă în pălăvrăgeală, în discurs public distrugător.
Tînărul nostru Fănică se simte bine, nu-i vorbă, în vraja de la han. Îi va înțelege „rătăcirea“ chiar și pocovnicu Iordache. Dar cu vraja pierzătoare nu-i de glumit. În povestea vrajei intră și protagoniștii unei încercări de furt: „Odată au vrut s-o calce (pe hangiță, n. n.) tâlharii… S-au apucat să-i spargă ușa. Unul dintre ei, ăl mai voinic, un om cât un taur, a ridicat toporul și când a tras cu sete, a picat jos. L-au ridicat repede! era mort… Frate-său a dat să vorbească, dar n-a putut – amuțise. Erau patru inși. L-au pus pe mort în spinarea lui frate-său, și ceilalți doi l-au apucat de picioare, să-l îngroape undeva departe. Când să iasă din curtea hanului, Mânjoloaia începu să strige pe fereastră: hoții! și-n față-le, iacă zapciul cu mai mulți inși și cu patru dorobanți călări. Strigă pomojnicul: „Cine-i?“ Hoții cei doi fugi care-ncotro! rămâne mutul cu frate-său mort în cârcă.// Acu, ce te faci la cercetare? Toată lumea știa că mutul vorbește; cui putea să-i treacă prin cap că mutul nu se preface? L-au bătut până l-au smintit, ca să-i vie glasul la loc – degeaba. De atunci li s-a tăiat pofta flăcăilor să mai calce hanul…“
Te lași prins de vraja cuvintelor false, crezi că găsești soluții să ieși din încurcături prin șmecherie, ignoranță sau furt, furt al identității faptelor, dar în timpul acesta ți se fură glasul, glasul tău, nu mai ai reacție, nu mai poți exprima nici o reacție, rămîi neajutorat în fața realității care te copleșește, suportînd toate consecințele ignoranței tale, după cum se vede în ziua de azi. Ce importanță mai are că „iedul și cotoiul erau tot una…“, cum ține să-i demonstreze tînărului Fănică pocovnicul Iordache, care își îndemnă ginerele să-i relateze de mai multe ori povestea. Alegerea, alternativele – iedul sau cotoiul – se aplatizează, pierd forța argumentației, dreptul la opinie se consumă într-un univers închis, strict dedicat Necuratului. „– Era dracul, ascultă-mă pe mine.“, zice pocovnicul. „…dacă e așa, pocovnice, atunci dracul te duce, se vede și la bune…“, zice tînărul. Dar cum sunt cele bune oferite de diavol? Încurcături de vorbe – asta trăim azi. Furtul cuvintelor transformate în bani. Furtul glasului, care nu se mai poate face auzit. A cărui rostire nu mai este luată în seamă. În toate acest univers al minciunii, singură suferința noastră nu mai este prefăcută. Dar ce mai putem face? „Povestea“ se repetă la nesfîrșit. Grav este că, în această ignoranță generală, o asemenea poveste riscă să se închidă în sine, să rămînă, cel mult, suficientă sieși. Asta e marea dramă trăită de scriitorii de azi.