Urmele
Gândurile umbrite și grele
își lasă urmele-n noi –
ele sunt la fel de adânci
precum amprentele pașilor
întipăriţi pe o întindere
netedă de nisip,
care duc spre-un
orizont nedefinit,
îndurerând până departe…
Un minus tiranic
Rotire blajină
de zile și nopţi,
de nopţi și zile –
totul derulat
ca-ntr-o peliculă cenușie,
interminabilă.
Sunt zile și nopţi
când cuprinși
de nesomn
și de o stare ciudată
cădem pradă
incertitudinii,
suntem încercuiţi
de tăcere –
ne lipsesc prietenii,
spaţiul extins
și o mulţime de lucruri
iar dorinţa plecării
devine un minus tiranic.
Vă implor
Vă implor, prieteni,
să alungăm din gânduri
noaptea cea lungă!
S-o alungăm
din obsesiile noastre,
halucinante și-ambigue!
Undeva, în penumbră,
clovnul aleargă, râzând,
și ne face semne cu mâna…
Dezesperanţă și goluri
Sunt clipe tulburi
când ușor poţi să vezi
cât de firav este
ochiul luminii,
cât de aproape și hâd
poate fi neantul.
Dar tocmai atunci
descoperi surprins
că lacrima-aceea amară,
strecurată sub pleoape
din oceanele saline primare,
nu-i doar banalul
și insignifiantul
zvâcnet nostalgic,
ci chiar imboldul fertil
ce separă fără de greș
timpul fraged al fiinţei
de tot ceea ce-nseamnă
dezesperanţă și goluri.
Am fost la Beijing!
Prietenilor-scriitori
cu care am drumărit
Am fost acolo, pe marele zid –
ca un șarpe cu solzii metalici
alunecând pe creste de munţi…
Am fost acolo și am simţit
un fel de răceală umedă,
greu definibilă,
de jur-împrejur.
Mai aproape mi-a fost însă
zidul de cărţi –
un zid cu multiple ferestre
deschise spre lume –
străluminat cum era
de aburul cald al privirilor
celor ce, atunci și acolo,
prieteni mi-au fost
și fiinţe de lumină-au rămas,
mereu de veghe
lângă inima mea.
august 2019
Imaginea marelui zid
Mă întorc acasă cu imaginea
marelui zid de piatră
șerpuind sinuos pe retină –
chipuri, locuri și ipostaze
dintr-o lume stranie
și, pe alocuri, ostilă.
Dar acum mă întorc iarăși
la tabieturile mele vechi,
la zilele ce par a fi tot mai senine
alunecând încet către toamnă,
voi redescoperi din nou ritmurile
și bucuriile clipelor casnice…
Mă întorc – și sunt fericit –
o stare căreia poate
nu i-aș ghici integral gustul
dacă n-aș fi mângâiat cu privirea
manuscrise grele
de înţelepciune
și miraculoasele temple
din Beijing
și n-aș fi călcat,
ca-ntr-un ritual milenar,
pe treptele netezite de tălpi,
de vânturi și ploi,
ale marelui zid…
Sub lumina difuză
Trec în amiezi pe străzile înguste,
urbea e-ncremenită
în stranii tăceri,
până și timpul pare-a fi infestat,
răvășit și dezgolit de glas
și culori.
Și totuși mai răzbate-o
pulsaţie vagă
sau poate că-i doar ecoul gândului meu –
pascaliană obsesie
în dureroasa trestie-a fiinţei!…
Dar acum mă scufund sub
aceste seninătăţi
de primăvară estompată,
sub lumina rece și tot mai difuză,
în care abia mijește verdele
magic
și-aroma florală, de nuanţă
divină…
Și, dintr-o dată, descopăr
că doar singurătatea mai bântuie
nestingherită pe străzi,
precum o sălbăticiune
felină!