Versuri de Eugeniu Nistor: Scrisori către prieteni

Urmele

Gândurile umbrite și grele

își lasă urmele-n noi –

ele sunt la fel de adânci

precum amprentele pașilor

întipăriţi pe o întindere

netedă de nisip,

care duc spre-un

orizont nedefinit,

îndurerând până departe…

 

Un minus tiranic

Rotire blajină

de zile și nopţi,

de nopţi și zile –

totul derulat

ca-ntr-o peliculă cenușie,

interminabilă.

Sunt zile și nopţi

când cuprinși

de nesomn

și de o stare ciudată

cădem pradă

incertitudinii,

suntem încercuiţi

de tăcere –

ne lipsesc prietenii,

spaţiul extins

și o mulţime de lucruri

iar dorinţa plecării

devine un minus tiranic.

 

Vă implor

Vă implor, prieteni,

să alungăm din gânduri

noaptea cea lungă!

S-o alungăm

din obsesiile noastre,

halucinante și-ambigue!

Undeva, în penumbră,

clovnul aleargă, râzând,

și ne face semne cu mâna…

 

Dezesperanţă și goluri

Sunt clipe tulburi

când ușor poţi să vezi

cât de firav este

ochiul luminii,

cât de aproape și hâd

poate fi neantul.

Dar tocmai atunci

descoperi surprins

că lacrima-aceea amară,

strecurată sub pleoape

din oceanele saline primare,

nu-i doar banalul

și insignifiantul

zvâcnet nostalgic,

ci chiar imboldul fertil

ce separă fără de greș

timpul fraged al fiinţei

de tot ceea ce-nseamnă

dezesperanţă și goluri.

 

Am fost la Beijing!

Prietenilor-scriitori

cu care am drumărit

Am fost acolo, pe marele zid –

ca un șarpe cu solzii metalici

alunecând pe creste de munţi…

Am fost acolo și am simţit

un fel de răceală umedă,

greu definibilă,

de jur-împrejur.

Mai aproape mi-a fost însă

zidul de cărţi –

un zid cu multiple ferestre

deschise spre lume –

străluminat cum era

de aburul cald al privirilor

celor ce, atunci și acolo,

prieteni mi-au fost

și fiinţe de lumină-au rămas,

mereu de veghe

lângă inima mea.

august 2019

 

Imaginea marelui zid

Mă întorc acasă cu imaginea

marelui zid de piatră

șerpuind sinuos pe retină –

chipuri, locuri și ipostaze

dintr-o lume stranie

și, pe alocuri, ostilă.

Dar acum mă întorc iarăși

la tabieturile mele vechi,

la zilele ce par a fi tot mai senine

alunecând încet către toamnă,

voi redescoperi din nou ritmurile

și bucuriile clipelor casnice…

Mă întorc – și sunt fericit –

o stare căreia poate

nu i-aș ghici integral gustul

dacă n-aș fi mângâiat cu privirea

manuscrise grele

de înţelepciune

și miraculoasele temple

din Beijing

și n-aș fi călcat,

ca-ntr-un ritual milenar,

pe treptele netezite de tălpi,

de vânturi și ploi,

ale marelui zid…

 

Sub lumina difuză

Trec în amiezi pe străzile înguste,

urbea e-ncremenită

în stranii tăceri,

până și timpul pare-a fi infestat,

răvășit și dezgolit de glas

și culori.

Și totuși mai răzbate-o

pulsaţie vagă

sau poate că-i doar ecoul gândului meu –

pascaliană obsesie

în dureroasa trestie-a fiinţei!…

Dar acum mă scufund sub

aceste seninătăţi

de primăvară estompată,

sub lumina rece și tot mai difuză,

în care abia mijește verdele

magic

și-aroma florală, de nuanţă

divină…

Și, dintr-o dată, descopăr

că doar singurătatea mai bântuie

nestingherită pe străzi,

precum o sălbăticiune

felină!