Poezie de Gabriel Burlacu

Femeie

Femeie, pântecul tău ușor rotunjit,

Lăsat văzduhului și părând ațipit,

De dor încins – dospit,

Lăsat fără prihană la vedere

Și cu dulceața amăruie a pielii,

Cum în dansuri vântul smulge petalele florilor,

Înflorindu-le mirosurile…

Simt nepotolit întortocheri de poteci,

Ce duc spre tine și pleacă de la tine…

Femeie, din haru-ți,

Acela de a mă dărui mângâierilor tale,

Vreau să mă înfrupt.

Să-ți sărut pe-ndelete buricele degetelor,

Pe rând, atent,

Să nu le deștept

Din splendoarea palmei tale,

Care-mi poartă zâmbetele

Când ele chipu-mi mângâie…

Trupul meu de forma îndoielii

Trec printr-o vâlvătaie de îndoieli:

Că asta n-ar fi iarna de azi sau de ieri,

Că vara bate repezit la ușă,

Că fructele și-au mărit șoldurile…

Firea

Să plec de-aici, întreaga pădure se clatină,

se zbuciumă

În vraja ploii sălbăticite

Și a vântului năpraznic.

Iar eu cum să-mi țin firea

Când fuge-ngrozită iubirea

Până și stelele s-au săturat de ea.

Copilul

Ești ziua care începe să crească,

Sunt ziua care începe să scadă,

Soarele tău începe să strălucească,

Soarele meu începe să asfințească.

Seara și noaptea ta sunt departe…

Noaptea mea începe să se ivească.

Iubire

Atingerea trupului tău

E o întreagă desfătare.

Îți transmite iubirea mea curată…

Tu care ești vieții mele lumina

Și să vibrez mă faci când te ating,

Mirosurile tale toate

Sunt hrana respirației mele,

Iar gustul tău dulce

Mă face fericit.

Anii trec

Am rămas în urma timpului,

Trupul se șubrezește întruna

Supraîncărcat de ani.

Doar amintirea îmi rămâne vie,

Dar, la un timp,

Pleacă și ea, se mistuie.

Iar anii sunt trepte spre cer.