1.
Crezi dimineaţa o existenţă nouă
ce se înghesuie hoţește în ziua
care o să o mistuie. Te vezi
ajuns la capătul ei cu un zâmbet
de seceră într-un lan.
Până atunci
cauţi să scapi de tot praful
adunat pe drumul
pe care istoria și-a plâns fărădelegile
și le va plânge
împodobite cu frunze de laur.
În jurul coloanelor frânte ale statuilor
priveghează vântul.
Și revezi
trecutul înfipt ca un steag
în dimineţile tale mereu mai stinse
în voalul tot mai complicat
al unei renașteri care întârzie să bată în geam.
2.
Se trece prin ceaţă
ca vâslele ce mișcă nisipul
când valul lipsește.
„Așteaptă!“ se strigă de pe un mal invizibil.
„Nu toate zidurile se lasă înșelate
de toamnă
în același moment! Și nu se scrie pe ziduri
un singur slogan smuls
odată cu limba. Nici
toate cărările sunt întotdeauna deschise:
mai adesea sunt doar închipuiri
trasate pe o hartă din creier. Nu te încrede
în ceea ce vezi: realitatea
este mereu alta
decât cea pe care crezi
că ai atins-o cu mâna!“
3.
Cum nu se potrivește pasul Ei
cu al nostru! Întotdeauna vrea să
să treacă prin orice fantă
să strângă lumina de gât cu un laţ de mătase
să o coboare într-o clandestinitate
fierbinte.
În tălpile Ei e săpată graba
unui anotimp fără sevă. Se preface
că știe alina durerile. Și le ia
pe toate odată cu cel
căruia i-a zâmbit pentru masca
de agăţat pe perete.
Până la urmă
îl așează cu mărinimie
în panoplia cu sfinţi
nepotriviţi pentru mileniul acesta.
4.
Ziua se înfășoară ca o liană
de care încearcă să se agaţe
cu disperarea glorioasă a vârstei.
Îl împiedică resturi de vise
după o noapte în care singur cu sine
încercase tăria neliniștită
a ierbii.
Rămâne cu ochii aprinși
de luminozitatea ei verde. Se frânge
și se amestecă realitatea
așa cum se frâng și se reașează culorile
într-un buchet.
Fug și revin imagini din care începe să înţeleagă
că tocmai el e cel care lipsește
ca și sămânţa
dintr-o floare uscată de mac.
5.
Descoperă lumea cu ochii celui care nu crede
că ar mai putea descoperi ceva.
Întinde mâna:
pe degete i se înfășoară
o mâzgă aproape transparentă: evenimente
în care a fost
sau ar fi vrut să fie
și nu l-au vrut. Și clipele în care
s-ar fi putut ascunde
ca într-o platoșă. De-acum
toate sunt mai departe ca el decât realitatea
care îl ţine prizonier într-o capsulă
de protecţie. Ar vrea să scape dar îl străbate
adevărul ca fulgerul trunchiul unui copac:
e conștient
că o să fie un alt minunat exponat
de muzeu.
6.
Ar trece prin ceaţă ca printr-o fereastră
oarbă. I se împotrivesc lăncile ei.
Dar îl mișcă
nevăzut duhul ce atârnă în el
ca un liliac de tavanul unei caverne.
Știe că e ademenit
de ceva umed ce i se lipește de piele
sigilează totul
amintirile nu mai respiră
zac cum zace marea sub o calotă de gheaţă.
Și nu are cui să îi mulţumească
pentru singurătatea grijulie
atunci când îl duce cu sfială
îndrăgostită de mână.