Să revenim la polemica dvs. cu Octavian Paler de la începutul lui 1990. Am citit atunci, licean fiind, ambele texte și, dacă nu mă înșală memoria, al dvs. se intitula Revenirea la normalitate, iar al lui Paler, Care normalitate?. Normalitatea avea însă un referent diferit: dvs. vă refereați la actul critic, la exercitarea lui, pe când Paler, la câmpul social și politic, infestat de ideologia unică. Se poate spune deci – acum, după 30 de ani – că amândoi intelectualii aflați în polemică aveau dreptate?
Bună întrebare! Polemica mea cu Octavian Paler din România literară de la începutul anilor 1990 reprezintă un punct de răscruce în conștientizarea politicului de către apoliticul care eram. Teza mea nu era alta decât aceea a neimplicării politice directe a artistului. Mi s-a părut oarecum logic să susțin întoarcerea scriitorului la uneltele lui: comunismul ne obligase să facem până și din autonomia esteticului o formă de politică. Așa cum am explicat, de altfel, în paginile anterioare. Credeam că scriitorul își va regăsi în mod natural libertatea de exprimare, că dispariția Cenzurii va permite descătușarea literaturii. Las acum la o parte faptul, devenit evident ulterior, că o dată cu cenzura a dispărut și autocenzura, ceea ce a implicat un adevărat dezmăț tematic și de limbaj, mai cu seamă în anii 1990. Consecințele se văd până azi în literatura generației 2000. Octavian Paler era dimpotrivă convins că nu se pune problema ca artistul să se întoarcă la uneltele lui înainte ca situația politică din țară să se normalizeze. Așa gândeau, la Paris, și Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, ceea ce era întrucâtva normal, dacă interpretăm acțiunea lor de-o viață ca pe o formă de opoziție. A fost unica împrejurare din lunga noastră relație de prietenie intelectuală când ne-am situat pe poziții diferite. Ca de altfel și cu Paler, exceptând vehementul lui antibăsescianism de mai târziu, pe care nu l-am putut împărtăși.
Am atras mai demult atenția, dragă Daniel, asupra paradoxului care a făcut ca Paler să se implice politic doar în interminabile articole, refuzând a se înscrie în PAC, a cărui înființare în 1991 a susținut-o totuși, iar eu să devin lider politic și parlamentar vreme de peste un deceniu. Acum vreau să abordez lucrurile din alt unghi. Trec peste faptul că în timpul regimului comunist, în care Paler a fost membru supleant în CC al PCR, eu n-am fost nici măcar simplu membru de partid. Mă refer la ceea ce am scris și unul, și altul în aceeași epocă. E greu să ni se reproșeze mari compromisuri. Cu atât mai puțin după 1989. Drumurile noastre s-au despărțit radical când eu mi-am asumat militantismul politic, iar Paler a crezut firesc să-l refuze, preferând ipostaza de spectator. Ambele căi sunt cât se poate de naturale. Eu însumi am publicat săptămânal în România literară la începutul anilor 1990 comentarii politice, reunite într-un volum intitulat Întoarcerea la normalitate. Discursul politic și realitatea, prefațat de Vladimir Tismăneanu. Amândoi am făcut parte din prima Alianță civică (AC). Într-o noapte din mai 1991, în casa doctorului Micu de la Sibiu (am văzut o singură dată o casetă filmată atunci, rămasă se pare la Paler, de a cărei urmă n-am mai dat), Paler și cu mine am redactat un proiect de înființare a Partidului Alianței Civice (PAC), votat în iulie în Congresul AC. Ideea înființării a fost difuzată în aceeași noapte de mai, prin telefon, la Europa liberă de Emil Hurezeanu (singurul jurnalist participant la reuniunea de la Sibiu). Ne aflam pe drum spre București, în mașină, când lumea politică românească și noi înșine am luat oficial cunoștință de eveniment. Îți închipui în ce stare de euforie eram? Paler nu va intra niciodată în PAC. Nici Ana Blandiana, favorabilă inițial înființării partidului, dar ostilă apoi acestuia, pe motiv că duce o politică independentă de AC, a cărei președintă a devenit cu ocazia lansării noii formațiuni politice, la Sala Mare a Operei din București, în iulie 1991.
Motivul principal al despărțirii apelor a constat într-o apreciere diferită a sensului politicii. Paler și Blandiana considerau că menirea AC, formațiune apolitică, este de a oferi programe de guvernare utile democratizării unei țări ieșite din marasmul economic și social comunist. În ce ne privește, pe mine și pe colegii mei din fosta conducere a AC care au participat la înființarea PAC sau care i s-au alăturat pe parcurs, noi găseam că nu e normal ca o asociație civică să nu aibă un mijloc propriu de a-și pune în aplicare programul de reforme necesar tranziției. Acest mijloc nu putea fi decât un partid, adică o formațiune pur politică.
Rostul înființării unui partid s-a văzut imediat. Te pui cu istoria? În septembrie 1991, declarația PAC referitoare la puciul de la Moscova, înainte ca președintele Iliescu, aflat în concediu, sau premierul Petre Roman, aflat în străinătate, să se pronunțe, a dus un partid încă în fașă la 7% în sondaje. PNL a tăcut mâlc. Într-o carte despre CDR, bazată pe interviuri, autorul (stipendiat ulterior de Gigi Becali să-l consilieze) îi atribuie lui Stelian Tănase și Anei Blandiana textul citit de mine la televiziune cu acea ocazie. Inexact! Ana Blandiana, consultată de mine la telefon, mi-a spus că merge pe mâna lui Coposu, al cărui reprezentant aflat în sediul PNȚ s-a referit precaut la „prietenia româno-sovietică“. Așteptând, desigur, mersul evenimentelor. La alegerile din 1992, după doar nouă luni de la înființare, PAC a câștigat primăriile din Timișoara, Arad, Sibiu, Brașov, Sinaia, Cavnic, Sectorul 2 București, Iași (ceva mai târziu) și altele, a pierdut la mustață în turul 2 Clujul, iar la parlamentare a obținut pe listele Convenției Democratice câteva zeci de membri în Senat și în Camera Deputaților. În acest timp, AC a declinat încet, încet, pierzându-și în cele din urmă identitatea.
Mulți au pus crearea PAC-ului pe seama rivalității politice dintre Ana Blandiana și mine. Nu pot vorbi în numele ei. În ce mă privește, n-am conceput niciodată relația dintre noi ca pe o rivalitate. I-am făcut referatul la volumul de debut, pe care i l-am și prefațat la apariție în 1964, i-am comentat favorabil toate cărțile, considerând-o, ieri, ca și azi, o mare poetă. I-am admirat dintotdeauna frumusețea și inteligența. N-am fost însă niciodată foarte sigur de sinceritatea ei. Am suspectat-o uneori de fățărnicie. Poezia ei stă mărturie, în versuri minunat alcătuite, dar suspecte de o anumită poză. Poeta se uită galeș în oglinda propriei poezii. În politică, ne-am aflat mai mereu pe poziții diferite și nu doar în împrejurarea la care m-am referit. Faptul că a acceptat președinția AC abia o dată cu lansarea PAC m-a pus pe gânduri. Până atunci refuzase orice funcție de conducere. Asta m-a făcut să bănuiesc că e vorba de o rivalitate mai degrabă literară decât politică sau de cine știe ce altă natură. Nu mă îndoiesc că l-a susținut pe Emil Constantinescu la candidatura la prezidențiale a Convenției din 1992, pe care eu îl atrăsesem în politică (martor îmi este Răzvan Theodorescu), numai fiindcă nu făcea parte din breasla noastră. „Lucrătura“ a fost concoctată cu ocazia unei întâlniri în Germania cu Doina Cornea și Mihai Băcanu. Cel care trebuia convins era Corneliu Coposu. Chiar din gura seniorului voi afla toată tărășenia, ani buni mai târziu, într-un avion care ne-a adus de la Frankfurt la București (martor îmi este Marina Constantinescu). Mulți ani mai târziu, la o emisiune la „Nașul“, întrebat fiind ce părere am despre faptul că Emil Constantinescu mi-a fost preferat la candidatură, am răspuns: „Norocul meu și ghinionul lui!“