Centenar. Papa Ioan Paul al II-lea poet

Sfântul Ioan Paul al II-lea, a debutat ca poet, la 15 octombrie 1938, în sala azurie a Casei Catolice din Cracovia, student fiind în primul an la Facultatea de Filologie a Universității Jagiellone. Am subliniat – nu o dată – premoniția întâlnită în lirica sa juvenilă. A grăit, încă din primele versuri, rostite atunci: Eu sunt David/Eu îs Păstor. I-a fost dat să fie, în viața sa zbuciumată: și David și Păstor. David – pentru că a pus umărul la demolarea și năruirea Goliatului vremurilor sale comunismul, Păstor – pentru că timp de aproape 27 de ani, al treilea pontificat ca lungime, să conducă pe vremuri dintre cele mai zbuciumate, în plin război rece, barca credinței.

Dacă, în jilțul Sfântului Petru n-ar fi fost chemat El – un Papă „de departe“ –, din Polonia, din Răsăritul aflat sub cizmă moscovită, cunoscând astfel în profunzime, din i n t e r i o r, imperiul r ă u l u i, mai mult ca sigur comunismul ar fi dăinuit vreme îndelungată. Nu sunt prooroc să spun exact până când. Dar, din clipa în care, la 2 iunie 1979, L-am văzut îngenunchind pe pista aeroportului Okęcie din Varșovia, azi Frederic Chopin, la fața locului, sărutându-și pământul natal, într-o postură insolită, ca după o jumătate de oră să trec cu autoturismul, care urma convoiul de mașini de câțiva kilometri după al său, peste un strat de flori de 5-10 centimetri, aruncate de compatrioții săi care îl întâmpinaseră cu zecile de mii, peste papamobilul cu care se deplasa spre reședința din centrul orașului, m-am gândit că ceva trebuie să se schimbe în lumea aceea. Și s-a schimbat.

În aceeași zi, câteva ore mai târziu, am fost martor la o slujbă religioasă grandioasă, la care au participat zeci de mii de credincioși varșovieni și autoritățile locale. Pontiful a îngenuncheat a doua oară, în fața urnelor Eroilor Poloniei de la Mormântul Ostașului Necunoscut din Piața Victoriei, azi Piłsudski, din centrul capitalei poloneze, într-o atmosferă electrizantă. În timpul predicii rostite, aplaudat, la scenă deschisă, nu o dată m-au trecut fiorii auzind ceea ce grăia și cum articula totul, din punct de vedere spiritual, uman, social, cultural. În aer chiar se simțea o s c h i m b a r e. Nu credeam, și nimeni n-a crezut, în avalanșa ce avea să vină peste sistemul social-politic din țara sa.

Ajuns acasă, destul de emoționat, am luat copiii de mână și m-am dus cu ei la plimbare în Parcul Łazienki nu departe de strada Chopin pe care locuiam, din apropierea Seimului Poloniei. Trecând pe lângă impozanta clădire de pe Wiejska, pe străzile care înconjurau edificiul, înțesate de utilaje militare și armată, oamenii calmi, îngândurați, la datorie, aveau figurile ca o stană de piatră. În ochi mi-a sărit însă afișul cu care era împânzită Varșovia de dinaintea vizitei, înfățișându-l pe timonierul care conducea o navă, având pe ea inscripția: POPORUL E CU PARTIDUL (Partia z Narodem). Pe afiș însă cineva scrisese cu litere la fel de mari, cu o cariocă neagră: Narod Z Papierzem /Poporul e cu Papa/.

Să fi fost acesta primul semnal că începe numărătoarea inversă a năruirii comunismului? Nu mi-am închipuit. Interesant că forțele de ordine n-au înlăturat afișul. Știam că aceasta intra în tactica autorităților de stat poloneze de a lăsa populației un ventil pentru defulare. Așa se spunea. Și de aceea nimeni nu l-a atins. În Polonia de atunci existau asemenea modalități de acțiune, care în alte capitale ale trâmbițatei „democrații socialiste“ nu se întâmpla.

Atunci, nu putea nici măcar să-mi treacă prin minte, că peste 14 ani, grație secretarului personal al Pontifului, monsieniorul Stanislaw Dziwisz, voi fi primit în audiență, la 26 februarie 1993, în Cetatea Eternă, de Eroul acelor zile, pentru a-I înmâna un volum cu poemele sale, traduse în limba lui Eminescu. Bucuros și intrigat de gest, Ioan Paul al II-lea m-a întrebat: – De ce m-ați tradus, dragă domnule Mareș în românește? – I-am răspuns sincer, tranșant, fără nici cea mai mică ezitare: – Mi-am ispășit păcatul, Sanctitatea Voastră, că nu V-am inclus într-o Antologie de poezie poloneză contemporană (83 de poeți), apărută cu câțiva ani în urmă la Cluj; abia după ce V-am citit poemele, în 19901, am ajuns la concluzia că meritați să figurați printre marii poeți polonezi. – Nu, că sunt Papă? – V-am tradus că sunteți Poet. – Da, dar nu sunt atât de mare…. – Sunteți mai mare decât vă imaginați, Sanctitatea Voastră. – Și totuși nu mai scriu poezie. – Nu este timpul trecut – i-am răspuns automat parcă. Mi-a zâmbit de parcă i-aș fi descoperit niște intenții ascunse.

Și a scris. Da, a scris opera vieții sale, tipărită în anul 2003, cu titlul: Triptic Roman – florilegiu apărut în 20 de limbi și în românește, în zeci de mii de exemplare, exact în același an. Până atunci, poemele sale au fost semnate cu pseudonim, iar în volum, adunate, abia în 1980: Karol Wojtyla.

În Tripticul Roman există un bilanț poetic despre măreția credinței, despre menirea și locul omului în universul creat de Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa, convins că numai Natura, Scrierile Sfinte și Michelangelo i-au surprins splendoarea. A semnat de data aceasta demersul său poetic cu calitatea pe care o deținuse un pătrar de veac în Cetatea Eternă, de Episcop al Romei: Ioan Paul al II-lea2. Aceasta dă o importanță aparte poemului în ansamblul scrierilor sale tipărite în 200 de volume.

Spuneam, imediat la apariție, și îmi mențin părerea, că Ioan Paul al II-lea este: „gânditorul care nu moralizează, constatând numai ceea ce este bun și ce e rău, ce este frumos și ce-i hidos, care sunt umbrele și luminile existenței umane, ale dăinuirii trecătoare, precum ale șuvoaielor ce se scurg din munți. Asupra a tot ceea ce ne înconjoară și asupra lumii în primul rând a meditat Sacerdotul-Poet cu voce tare, devenind prin îndoiala exprimată și mai persuasiv în a ne convinge cu privire la puterea nemărginită a c r e d i n ț e i. Din dragoste, Poetul a căutat izvorul, doxologia îi spunea că acesta există, câtă vreme pârâul, torentul și șuvoaiele ce vin de pe cele mai înalte culmi își manifestă existența. Omul e sortit a fi efemer pe lume ca și acestea. Torentule, ce ai a-mi spune? / În ce loc te vei întâlni cu mine? / Ca și tine… simt și eu că mă tot duc – / Oare la fel ca tine? Călăuza principală la care apelează poetul pentru a găsi răspunsuri la întrebările stringente ale trecutului și ale prezentului, care să rămână pilde pentru viitor, tocmai pentru a ieși din labirintul adânc în care omenirea s-a afundat, rămâne Michelangelo. Marele artist Bounarroti este cel care ne poartă pașii prin Capela Sixtină pentru a ne arăta Geneza și calea omului de la începutul începuturilor, de la naștere la Judecata de Apoi“3.

Grandoarea naturii din prima parte a Tripticului își găsește oglindirea cuvenită în cea mai importantă realizare artistică a cinquecentoului. Splendoarea frescelor și tematica abordată ne apasă și mai puternic pe umeri, pentru că aici se interferează creația și arta, iar noi îl întâlnim și îl cunoaștem în primul rând pe Creator, pe Cel care a biruit totul și neființei i-a dat viață, necontenit îi dă viață. Omnia nuda et aperta sunt ante oculos Eius constată poetul, amintind că „la început a fost Cuvântul și totul prin El s-a făcut“. Cuvântul veșnic nu este altceva în poem decât pragul invizibil a tot ceea ce a fost, există și va exista. Nu putea afirma acest adevăr decât un mare p o e t și un mare gânditor, cel care din fragedă tinerețe a cântărit puterea Cuvântului: „Eu sunt David/ Eu îs Păstor/. Odată trecut de acest prag, El – ca om – a intrat în analele istoriei.

Această sinteză biblică, dar mai ales modul cum se înfățișează și se prefigurează calea omului, totul în contextul vremurilor pe care le-a cunoscut și pe care împreună cu mulți dintre noi le-a trăit, impresionează în Tripticul Pontifului.

A spune că gestul este insolit e prea puțin. De data aceasta, Papa Ioan Paul al II-lea, precum David, cel care l-a ucis pe Goliat, dar a și lăsat omenirii nemuritorii psalmi, la fel Pontiful de azi prin opera sa, care pe „scaunul hulitorilor n-a șezut“, demonstrând prin toată viața lui că „în legea Domnului e voia lui, și la legea Lui va cugeta ziua și noaptea“ – ne-a adus spre luare aminte și învățătură acest florilegiu răscolitor.

De la început trebuie spus că, în construcția Tripticului, Pontiful pleacă de la ceea ce a cunoscut și a admirat de la începuturile existenței sale: munții. Pentru cel care toată viața s-a considerat muntean /góral/ și care a purtat chiar ca Pontif pelerina foștilor păstori din Tatra și Beskizi, prin măreția lor munții pot fi asemuiți cu credința, pâraiele lor – cu viața, izvoarele lor – cu puritatea. Spre ele Poetul se cațără, spre izvoarele cele curate, pentru a ajunge la izvorul cel adevărat, cel al credinței pe care a împărtășit-o lumii ca Papă pelerin și pe care a propovăduit-o neobosit minunându-se de tot ce îl înconjura. Numai cine știe puterea Cuvântului are puterea de a se încânta. Torentul nu se miră că se lasă în vale / că pădurile i se dau la o parte din cale / – doar omul se minunează!

Precum marii gânditori, de data aceasta, poetul iscoditor vrea să afle t a i n a începutului, știind că izvorul trebuie să existe pe undeva. Cu atât mai mult dorește să îi știe obârșiile, pentru că din viață a simțit că buzele în el înmuiate îi vor aduce revigorarea. Ce simplă constatare și ce îndemn la credință. Se știe că dintotdeauna pe pragul mirării s-au așezat cele mai luminate minți. Acestea au născut și au propulsat progresul, așa cum Pontiful a spus-o în numele adevărului, de-a lungul și-n latul pământului, ca un neobosit Păstor al credinței, în timpul Pontificatului său; nu s-a sfiit să spargă tipare închistate și va fi primul care va recunoaște din Scaunul Pontifical pe cei huliți din cauza dogmatismului îngust sau din neștiință, tocmai că au slujit adevărul și cunoașterea. Suficient să amintesc că printre aceștia a figurat Galileo Galilei. În același timp, se cuvin a fi evocate nemuritoarele sale cugetări pe tema științei și culturii, dar mai ales a legăturii acestora cu credința4.

Omului i-a fost hărăzit de Dumnezeu să se mire, dar să și exprime gândul său, așadar să cuvânteze, căci omul va fi stăpânit de Cuvânt, și nu doar Poeții au harul de-a stăpâni ca și Dumnezeu Preaveșnicul Cuvânt. Apropiindu-ne de cuvintele Pontifului din acest florilegiu, simțim că luăm lumină, după cum bine știm că Domnul „a scris pe table Cuvintele legământului“. Si-atunci, totul „are sens… are sens… are sens!“ – cum bine spune Ioan Paul al II-lea în prima parte a Tripticului pe care ni-l ridică în față spre adâncă reflecție.

Credința, care se identifică în toată creația sa poetică cu un izvor, nu cu un izvor oarecare, ci cu unul tămăduitor, așa cum am învățat și cum deseori aflăm mai ales în Scrierile Sfinte, vine – în viziunea Pontifului – nu numai să ne potolească setea; tocmai în verbul acestei scrieri găsim acea „prospețime însuflețitoare“ menită de-a ne cunoaște mai bine și de-a merge mai departe.

Polonezul wadowicean, îndrăgostit până la subjugare de măreția munților, a compus un Crez pentru mileniul al treilea, în formă de triptic, cu gândul la altarele pe care le-a slujit o viață, de la bisericuța din Negowić, la Florjańska, la Wawelul din Cracovia până la Basilica Sfântul Petru de la Roma, un crez care în mintea creștinilor poate lua înfățișarea Sfintei Treimi. Ridicat în scaunul apostolului Petru, creatorul Ioan Paul al II-lea, meditează în pragul Capelei Sixtine asupra Genezei, convins de adevărul că în fața Lui – a Creatorului –, „trăim, ne mișcăm și existăm“: Omnia nuda et aperta sunt ante oculos Eius.

Retrăim momentele Facerii de Creatorul omului, așa cum le-a întruchipat Michelangelo, ca rezultat. Ca fruct al vederii unui artist renascentist, și care ne trece și el din uimire în uimire, rescriind în culori epopeea începutului și a sfârșitului. În Capela Sixtină, care pentru Ioan Paul al II-lea are dimensiuni și semnificații deosebite, în pragul ei așadar – ca orice văzător sau vizitator – Pontiful recunoaște: Începutul, cel care s-a născut din netocmit și gol, / ascultător în fața Cuvântului creat; / De pe acești pereți, Facerea grăiește. / Și probabil și mai puternic se exprimă Sfârșitul. / Dar și mai cutremurătoare Judecata este. / Judecata cea de Apoi. / Iată calea, calea pe care toți o parcurgem – / toți și fiecare din noi.

Nimeni altul decât cugetătorul Pontif Ioan Paul al II-lea, care în Scrisoarea adresată artiștilor la 4 aprilie 1999, reflectând asupra faptei Creatorului și menirii Artistului (constructor de frumusețe), a făcut următoarea diferență între cele două ipostaze, pe care orice intelectual al vremurilor noastre ar trebui să o cunoască, respectiv: „Cel care creează dăruiește ființa însăși, ia ceva din nimic – ex nihilo sui et subiecti – și aceasta în sens restrâns, fiind procedeul propriu doar al Celui Atotputernic.

Artistul, în schimb, utilizează ceva din ceea ce există, îi dă formă și semnificație. Acest mod de a acționa este propriu omului – chip al lui Dumnezeu. Într-adevăr, după ce a spus că Dumnezeu a creat bărbatul și femeia «după chipul Său», Biblia adaugă că le-a încredințat datoria de a stăpâni pământul. În zilele următoare, scandând parcă ritmul evoluției cosmice, Yahve crease universul. La sfârșit, a creat omul, rodul cel mai nobil al proiectului său, căruia i-a supus lumea vizibilă, ca un câmp imens în care să își exprime inventivitatea.“

Filosofia aceasta o găsim, în linii mari, exprimată poetic în Tripticul Suveranului, întâlnim explicații suplimentare la interpretarea poetică și în aspectele care urmează: „Așadar, Dumnezeu a chemat ființa umană la existență transmițându-i îndatorirea de a făuri. În «creația artistică», omul se revelează mai mult decât oriunde «chip al lui Dumnezeu» și realizează această îndatorire cu deosebire plăsmuind minunata «materie» a propriei umanități și apoi chiar exercitând o putere de dominare creatoare asupra universului care îl înconjoară. Artistul divin, cu iubitoare îngăduință, transmite o scânteie a înțelepciunii sale transcendente omului artist, chemându-l să fie părtașul puterii sale creatoare. Evident, este o participare ce lasă intactă infinita distanță între Creator și ființa creată, cum a subliniat Nicolaus Cusanus“.

 

Triptic Roman

fragmente

I

TORENTUL

RUAH

Duhul lui Dumnezeu se purta

pe deasupra apelor…

1. UIMIRE

Sacadată, zariștea pădurii scoboară

în cadența torenților din munți –

ritmul acela pe Tine te întruchipează.

Primordial Cuvânt.

Ce stranie-i tăcerea Ta

în tot ceea ce de jur împrejur ne-nconjoară

în lumea creată…

și care precum zariștea pădurii scoboară

din pantă în pantă…

și valul totul pe coama lui poartă

trecând prin cascadă

șuvoiul argintiu –

ce cade în ritm sacadat

de propria-i forță purtat…

purtat în ce loc?

Torentule, ce-mi ai a spune?

Unde ai vrea să te-ntâlnești cu mine?

Azi… simt și eu că mă tot duc –

Oare la fel ca tine?

(Îngăduie-mi să mă opresc aici –

îngăduie-mi să mă opresc în prag,

iată una din cele mai simple minuni.)

Torentul nu se miră că-n vale se lasă

că pădurile i se dau la o parte din cale –

doar omul se minunează!

Pragul pe care lumea îl trece

este pragul mirării.

(Cândva, unei astfel de uimiri, „Adam“ i s-a zis.)

Doar el singur era uimit

printre vietățile care nu se mirau –

de-ajuns fiindu-le lor să trăiască și să moară.

Omul s-ar fi dus împreună cu ele

pe valul mirării.

Uimirea și doar uimirea fost-a cea care

l-a scos din valul care îl ducea,

zicând la tot ce-l înconjura:

stai! – în mine se află popasul“

în mine-i locul întâlnirii

cu Preaveșnicul Cuvânt“ –

stai, trecerea aceasta are sens“

are sens… are sens… are sens!“

2. IZVORUL

Zariștea pădurii scoboară

în ritmul torenților din munți…

De vrei să dai de izvor,

Pe creastă trebuie să te urci, împotriva curentului.

Să te cațări, să cauți, să nu cedezi,

știi că izvorul trebuie să fie pe undeva –

izvorule, unde ești?… Unde ești, izvorule?!

Liniște…

Șuvoiule, șuvoi de munte,

descoperă-mi taina

începutului tău!

(Liniște – de ce taci?

Cât de stăruitor ți-ai ascuns taina începutului.)

Îngăduie-mi, să-mi înmoi buza

în apa izvorului

să-i simt prospețimea lui

revigorantă însuflețitoare.

II

MEDITAȚII LA „CARTEA FACERII“

ÎN PRAGUL CAPELEI SIXTINE

1. PRIMUL VĂZĂTOR

În El trăim, ne mișcăm și existăm“ –

a spus Pavel în Areopagul atenian –

Cine-i El?

Acel inefabil spațiu, care cuprinde totul –

El este Creatorul:

Biruie totul și neființei îi dă viață,

nu doar la început, ci necontenit.

Totul durează, în devenire aflându-se necontenit –

La început, a fost Cuvântul și prin El totul s-a făcut“.

Misterul începutului se naște împreună cu Cuvântul,

trăgându-se din Cuvânt.

Cuvântul – veșnică vedere și veșnică pomenire.

Cel care a făcut a și văzut – a văzut „că a fost bine“,

a văzut cu o altă vedere decât a noastră,

El – primul Văzător –

A văzut, a găsit în toate un fel de urmă a Ființei sale,

a plenitudinii sale –

A văzut: Omnia nuda et aperta sunt ante oculos Eius* –

Gol și vaporos –

Adevărat, bun și frumos –

A văzut cu o vedere nemaivăzută, alta decât a noastră.

Vederea cea veșnică și veșnica-i pomenire:

La început, a fost Cuvântul și totul prin El s-a făcut“,

totul în care trăim, ne mișcăm și existăm –

Cuvântul, misteriosul Cuvânt – Cuvântul primordial,

acel prag invizibil,

a tot ceea ce a fost, există și va exista.

De parcă Cuvântul acesta a fost prag.

Pragul Cuvântului, în care totul a fost într-un fel

invizibil,

preaveșnic și divin – după acest prag, începe istoria!

Stau la intrarea în Sixtină –

S-ar putea ca toate acestea să fie mai ușor de spus în limba

Cărții Facerii“ –

Dar Cartea își aștepta chipul. – Pe drept. L-a așteptat

pe Michelangelo al ei.

Pe cel care a creat, „a văzut“ – a văzut

că „a fost bine“.

A văzut“, Cartea a așteptat așadar fructul „vederii“.

Iar tu, omule, care vezi, de asemenea, vino –

Vă chem pe voi toți, „văzători“ ai tuturor timpurilor.

Te chem pe tine, Michelangelo!

La Vatican se află capela care așteaptă rodul vederii tale!

Vederea a așteptat chipul.

De când Cuvântul a devenit trup, vederea așteaptă

necontenit.

Stăm în pragul Cărții.

Aceasta este Cartea Facerii – Genesis.

Aici, în această capelă, rescrisă de Michelangelo

Nu în vorbe, ci cu bogăția

afluențelor de culori.

Intrăm, ca să recitim,

din uimire în uimire trecând.

Așadar, aici – ne uităm și recunoaștem

Începutul, cel care s-a născut din netocmit și gol,

ascultător în fața Cuvântului creat;

De pe acești pereți Facerea grăiește.

Ca și mai puternic poate să fie exprimat Sfârșitul.

Iar cea mai cutremurătore Judecata este.

Judecata cea de Apoi…

Iată așadar calea, calea pe care toți o străbatem –

toți și fiecare din noi.

2. CHIPUL ȘI ASEMĂNAREA

,,Și L-a făcut Dumnezeu pe Om după chipul

și asemănarea Sa,

pe bărbat l-a făcut și-apoi pe femeia lui –

și văzut-a Dumnezeu că a fost bine așa,

amândoi arătându-se goi fără a se rușina.“

Să fie posibil oare?

Să nu-i întrebați pe contemporani, pe Michelangelo

întrebați-l,

(de ce nu, poate și pe contemporani!?).

Sixtina-i de întrebat.

Ce multe au de spus pereții aceștia!

Începutul este invizibil. Totul indică aceasta.

Întâlnim toată vizibilitatea exuberantă

pe care geniul uman a eliberat-o.

Sfârșitu-i și el invizibil.

Cu toate că în ochi îți sare, vizitatorule,

viziunea Judecății de Apoi.

Cum să-l faci vizibil, cum să pătrunzi peste fruntariile

binelui și răului?

Începutul și sfârșitul, invizibile, străpung pereții spre noi!

El

În El trăim, ne mișcăm și existăm.“

Să fie El doar spațiul de existență al celor ce există?

Este Creatorul.

Cuprinde totul făcând și dând viață –

Produce asemănarea.

Când Pavel apostolul predica în Areopag,

în cuvintele sale se exprima toată tradiția Legământului.

Fiecare zi se termina acolo cu slovele:

Și a văzut Dumnezeu că era bine“.

A văzut, a regăsit urma Existenței Sale –

A găsit oglindirea Lui în tot ce-i vizibil

Primordialul Cuvânt e ca un prag

prin care trăim, ne mișcăm și existăm.

Omul (Eu)

De ce tocmai despre această singură zi s-a spus:

A văzut Dumnezeu toate câte făcuse și erau bune foarte“?

Nu neagă aceasta istoria?

Fie și veacul nostru al douăzecilea! Și nu numai al douăzecilea!

Dar niciun veac nu poate ascunde adevărul

Despre chip și asemănare.

(În românește de Nicolae Mareș)

 

1 Karol Wojtyła a publicat poemele sale în presa poloneză cu pseudonimele: Andrzej Jawień, Stanisław A. Gruda, Piotr Jasień, abia în 1990 în volum – Karol Wojtyła

2 Ioan Paul al II-lea, Tryptik Rzymski /Triptic Roman/, prefață și traducere de Nicolae Mareș, Editura Colosseum, București, 2003

3 Op. cit. p. 3 și în continuare

4 Paradigme ale cunoașterii umane, Sfântul Ioan Paul al II-lea, Aforisme și cugetări, Cultura și spiritualitatea românească în ochii marelui Pontif, Ediție îngrijită, prefațată și comentarii de Nicolae Mareș, EFRM, București, 2019

* (lat). Toate sunt despuiate și descoperite în fața ochilor Lui.