Din capul locului trebuie precizat că, între cele 16 (plus alte posibile trei) texte în limba română rămase de la Paul Celan, există mai multă proză decât în volumul de Opere editat de franco-germani în 2002. Ediția românească, Meridianul și alte proze, păstrează în cea mai mare parte structura de la Seuil. De ce Petre Solomon a ales să nu publice unele manuscrise, nici în monografia despre Celan, bântuie editorii români – Andrei Corbea și George State –, și urmașii traducătorului. Probabil că cei doi prieteni de-o viață, Solomon și Celan, au decis să lase deoparte ceea ce nu satisfăcea exigențele autorului. E îmbucurător, pe de altă parte, să știm că perioada românească a lui Celan – cu articole, traduceri, studii, stilizări, poeme – e ceva mai consistentă decât se știa. De pildă, ediția Academiei dedicată Avangardei socotește 12 texte românești. Firește că inadvertențele pot continua și sunt explicabile.
Mă grăbesc să spun altceva. Anume că Celan a influențat destui poeți români și puțini îl evocă. Dacă în Occident stă alături de marile nume, la noi, nici măcar influența nu mai este (re)cunoscută. Din fericire, avem și gesturi lăudabile. Dintre sinucigași, Cioran-intervievatul arăta laudativ spre Celan. Mult preocupat să-și compromită viața, Cioran ezita să devină o celebritate prin sinucidere; îți trebuie rigoare, preciza filosoful în același interviu, chiar și în catastrofe. Deloc întâmplător – și mai puțin știut, Paul Celan semna prima traducere în germană a filosofului român (Tratat de descompunere, 1949).
Eforturi de susținere spre Celan arată și Herta Müller. Dacă Cioran aprecia curajul sinuciderii, scriitoarea premiază etic asumarea lingvistică și identitatea traumatică. În Regele se-nclină și ucide, ea subliniază felul cum bucovineanul evreu află că ucigașii mamei vorbesc chiar limba maternă și, aflat pe „această potecă înghețată de pădure“, Celan tot nu „s-a scuturat“ de germană. Poate pentru că „era rostirea ce-i crescuse în creier“. Să reținem analiza poetică a scriitoarei aplicată unei povești de viață. Nu în ultimul rând trebuie semnalat că, în Memoria ca zestre, Nina Cassian notează în urma revederii cu Celan că el este „cel mai trist dintre muritori“. Reamintesc că poetul se sinucide în 1970; după un deceniu, Preda alegea un titlu opus pentru ultimul său roman.
Ce nu se poate ignora este faptul că Celan se suprapune de timpuriu cu un poet damnat, având înaintea ochiului minții destinul orfelin, unul ce nu l-a eliberat de demonii primei vieți. Întorcân- du-mă la ediția de față, mărturisesc că e prea puțină proză. Deși titlul spune altceva. Citim mai degrabă texte hibride: unele, precum Edgar Jené și visul despre vis, ar putea sta oricând la începutul unui text semnat de Cărtărescu, Dimov sau Naum; altele sunt discursuri și răspunsuri la anchete. Aproape de negăsit e chiar proza. Descoperim, în schimb, bucăți fertile de interpretare. Și filoane de poezie pură.
Cum se întâmplă cu introvertiții cronici, Celan vorbește puțin și convulsiv despre poezie. Cu toate că orice demers echivalează cu un pretext de-a sfârși în ea. Iar pentru a-și limpezi tulburarea, se hăituiește pe sine, se vânează, se pândește. Lecția lui despre poezie ar trebui să fie cea despre vânător și vânat. În ambele roluri se ipostaziază ca o ființă unică, străbătută de fulgere întunecate.
Neverosimilă la prima lectură, o beznă crește de jur-împrejurul rândurilor lui Celan. Întunericul ce-l învăluie pe poet – așa cum își dorește, de altfel – are unicul scop, mereu, acela de-a vedea ca un altul ceea ce se găsește dincolo de el. Vocația contemplării multiplicate face din Celan un poet ce se fragmentează caleidoscopic, ca și cum a treia dimensiune presupune obligatoriu o a treia ființă. Această perspectivă primează în textele lui. Dacă deplasările de la o perspectivă la alta, de la un eu la altul, re-alcătuiesc o ființă, atunci ne găsim în miezul poeziei lui.
Epicentrul poeziei lui Celan e întotdeauna ființa recompusă. Ființa reziduală. Știu că sună complicat, însă Celan aglomerează, de obicei, perspectivele inversate, dar le limpezește până la descoperirea unei privilegiate simplități. Adeseori uluitoare, cea din urmă ar fi trebuit să imprime stări descurajante, nestenice, din preajma zidurilor ridicate, strategic, de poet.
Pot să spun cu mâna pe inimă că Celan cercetează programatic un al doilea abis. În primă fază, bâjbâind. Intuind numai prin traumă și zorii depresiei, dezechilibrat și nelămurit. Edgar Jené și visul despre vis aparține limanului programatic. Paul Celan (Paul Antschel) șochează prin forța cuprinderii în fraze halucinatorii: „Am a spune câteva cuvinte pe care le-am auzit în adâncul mării, acolo unde atâtea stau sub semnul tăcerii și unde se și întâmplă atâtea. Am făcut o spărtură prin pereții și împotrivirile realității, trezindu-mă față în față cu oglinda apei. Mi-a trebuit să aștept o vreme până când ea s-a fisurat, pentru a putea păși în marele cristal al lumii interioare“. Ca un scafandru care nu poartă tuburi de oxigen, ci de poezie, Celan coboară într-un abis de unde psihologia are ceva palpabil. Nefiind propriu-zis un prozator, el mimează dialogul. Transcendentul lui nu e deloc formal, e submersiune abisală.
Paul Celan e din stirpea văzătorilor de ziduri. La fel de adevărat e și că, reluată, starea anxioasă obosește cititorul. Scriitorul notează despre aici și acolo, face distincție între starea zăvorâtă, să-i zicem, și cea eliberată. Ceea ce impresionează e calitatea picturală a regizorului Celan de-a descrie perspec tivele răsucite. De jos, din adâncul sub conștientului, el privește cu inedită senzorialitate suprafața știută. Scufun darea nu e doar submersiune. E scopie din adâncuri. Privită, așadar, de jos, realitatea din adâncuri, escaladată de scriitor, profilează adevăratul chip al libertății. Autentică. Un explorator și mai puțin poet, adeseori Celan notează stări vecine cu extaticul. Rostogolite neverosimil, tranzițiile sunt chiar fundația paradoxală a viziunii lui. Însă Realitatea zărită din abisul interior nu poate fi decât minciună. Scriitorul se comportă ca un Ianus în abis: mai vrea unul, mai adânc, din care să se privească, și cu chipul celălalt scrutează realitatea din afară, de deasupra. Explorator și aventurier al „Fiindului“, cum definește grația originară, Celan caută temelia fântânii, vrea să dialogheze cu „izvoarele beznei“ către noua limpezime.
A doua parte a volumului reproduce discursuri și alocuțiuni. Nicidecum proze, unele pot fi citite drept texte programatice. Nu o dată vom descoperi ecourile existențialiștilor. Pentru că și adeziunea lui Celan se îndreaptă spre eliberarea din lume, care nu este altceva decât „pușcărie a omului și a spiritului său“. Dărâmând zidurile, el poate reface acea luciditate care-i permite să vadă „adâncul mării unui suflet“. Altădată, dialogul alegoric al interiorităților trimite la dimensiunea etnicist-mitică (Dialog în munte). Însă solilocviul alegoric nu atinge niciodată altitudinea argheziană.
Un motto ideal pentru optzeciștii noștri găsim în răspunsul la ancheta Librăriei Flinker, unde chestionatul spune că „realitatea nu este, ea trebuie căutată și câștigată“; în altă parte, el asigură că nu crede în bilingvismul poeziei; și răspunsul ne oferă cea mai simplă definiție pe care a dat-o Celan: poezia este unicitatea propriului destin tradusă în limbaj. Încolo, scriitorul simte cerurile întunecate și vede puțini oameni împrejur – fapt ce justifică raritatea poeziei (Scrisoare către Hans Bender). Mai multe spune în Meridian. Discurs cu ocazia decernării Premiului „Georg Büchner“. O lectură obligatorie pentru orice poet. Pentru că, inconștient sau nu, crede el, toți păstrăm în minte un „20 ianuarie“, care în Lenz a lui Büchner – netradusă nici astăzi în română – omagiază emanația unei individualități radicale. Care înseamnă, pentru Celan, că poemul are nevoie de un Altul, că atenția este rugăciunea, zice el, naturală a sufletului.
Cine scrie despre Celan și nu citează nimic din textele lui trebuie că trăiește literatura doar la un etaj. Citind prozele lui Celan îți dai seama cât de proastă e poezia care se scrie azi. Sau, mă rog, cât de înstrăinată e ea de simplitate. Secțiunea Contre-jour ar trebui antologată în afișajul stradal, oriunde considerați că poezia poate fi recâștigată în masă. Sunt aici mici bijuterii de poezie în proză. Iată câteva: „Era primăvară, iar copacii zburau spre păsările lor“; „Degeaba vorbim despre dreptate, câtă vreme cea mai grozavă dintre navele de război nu se face țăndări lovindu-se de fruntea unui înecat“; „Îngroapă floarea și pune omul pe acest mormânt“; „Nu te înșela: nu acest ultim felinar dă mai multă lumină – ci întunericul din jur s-a adâncit în el însuși“.
În zadar ne-am strădui să-l prindem pe scriitor într-un discurs unic. Onest și lucid, locuitor unic al muchiei abisului, Paul Celan este ultimul cavaler al tristei figuri.