Silvia, mare și greoaie la cei 20 de ani ai săi, avea un mers șleampăt și era mereu tristă. La cursuri își lua notițe conștiincioasă și, cu o repeziciune uimitoare, le și transcria pe curat, pentru mine. Îmi era devotată într-un mod ostentativ, care ar fi trebuit să mă sperie, dar pe mine m-a înduioșat tocmai disperarea ei. Voia, cu orice preț, să mă facă să-i dau atenție.
Din bunătate, ca să o răsplătesc pentru zelul ei (de care, de fapt, nu aveam nevoie) am invitat-o la o plimbare prin București. Între niște blocuri am găsit un scrânciob de metal pentru copii și am „dat-o“ în acel scrânciob, făcând-o jalnic-fericită. Părul bogat, galben-cenușiu, îi flutura în vânt, iar ochelarii cu multe dioptrii i se aburiseră.
La sfârșit, după ce s-a dat jos din scrânciob, cu mișcări chinuit-alunecătoare, de focă, am îmbrățișat-o și am sărutat-o pe gură. Din punctul meu de vedere era o încheiere. Consideram că o răsplătisem pentru devotamentul ei demonstrativ. Notițele pe care mi le dădea nu le consultam niciodată, mi-ar fi fost imposibil să învăț după o sistematizare a ideilor făcută de altcineva decât de mine. Din punctul ei de vedere, însă, nu era o încheiere, ci un început.
A doua zi a apărut în amfiteatru fardată, surâzătoare, și s-a așezat lângă mine privin- du-mă cu subînțeles. I-am explicat că nu trebuie să mai aibă grija mea, fiindcă notițele altuia nu-mi sunt de niciun folos. S-a uitat îngrozită la mine, crezând că greșise cu ceva în ziua precedentă. M-a întrebat când o să mai mergem la plimbare. I-am răspuns dezinvolt, cu o cruzime involuntară: „Niciodată“.
În zilele următoare n-a mai dat pe la cursuri. Iar într-o seară, m-a căutat la cămin sora ei mai mică, Dora, pe care n-o mai văzusem vreodată. Venea ca mesageră a părinților ei. Mi-a explicat că Silvia făcuse o depresie gravă, după ce o părăsisem.
După ce o părăsisem?! Eu știam că nu fusese nimic între noi. Era nevoie de o discuție mai lungă. Am plecat cu Dora de la cămin (unde dialogaserăm stând în picioare, în hol) și am intrat amândoi într-un bar. Muzica era dată la maximum, dar tocmai asta ne izola, ca o perdea sonoră, și ne obliga să ne apropiem foarte mult capetele, ca să ne auzim. Dora m-a făcut să înțeleg că sora ei era îndrăgostită nebunește de mine, de multă vreme, și că, în seara în care ne plimbaserăm împreună, se întorsese acasă entuziasmată. S-a discutat în familie și despre apartamentul pe care părinții îl cumpăraseră pentru prima dintre fete care se va căsători. Apoi, a doua zi, se prăbușise psihic.
De două zile zăcea pur și simplu în pat, refuza să mănânce și plângea continuu. Părinții ei, disperați, mă rugau să-i fac o vizită, care – mă asigurau ei prin Dora – nu m-ar fi obligat cu nimic.
Dora se deosebea foarte mult de Silvia, parcă nu era sora ei. Avea ochii misterios-strălucitori, cu gene lungi, iar obrajii ei erau netezi (deși pistruiați), nu plini de furuncule, ca ai Silviei. Apropierea fețelor noastre mă făcea să simt o dogoare erotică și mă emoționa. Nu mai înțelegeam cuvintele pe care le spunea, ci auzeam un fel de susur melodios. Ne-am aplecat și mai mult unul către celălalt și gurile noastre s-au atins. Buzele ei, cărnoase, fremătânde, s-au unit cu buzele mele, într-un sărut care nu se mai termina.
Am întâlnit-o pe Dora și în zilele următoare și, cuprinși amândoi de beatitudine, am mers la întâmplare prin parcuri, restaurante și biserici (într-o biserică am rămas și peste noapte, constatând că preotul ne încuiase înăuntru, în timp ce noi ne aflam într-un ungher întunecat). Nu ne mai săturam unul de celălalt. De Silvia uitaserăm cu totul.
Până într-o zi, când Dora n-a mai venit la întâlnire. La facultate, Silvia, renăscută, mi-a înmânat cu un aer marțial un bilet din partea surorii ei. „N-o să ne mai putem vedea niciodată.“
Am făcut numeroase încercări de-a o revedea. Pe Silvia am hotărât să n-o întreb nimic, ca să nu-și închipuie că depind de ea. Dar am urmărit-o discret până acasă și am petrecut în următoarele zile multe ore în preajma casei cu grădină în care locuia. I-am văzut de la distanță − și i-am identificat – pe părinții celor două fete. Am văzut-o – fără să fiu la rândul meu văzut – pe Silvia însăși părăsind locuința pentru a merge la facultate. Dar pe Dora, nu.
Treptat, durerea ca de infarct a despărțirii bruște s-a atenuat, iar în cele din urmă s-a stins. Au trecut anii. Aproape bătrân, am avut pe neașteptate prilejul de a afla ce s-a întâmplat în continuare cu Dora, de la un cunoscut al părinților ei. Familia a culpabilizat-o, ca pe o trădătoare. Nu era vorba numai de episodul cu mine, ci de deosebirea flagrantă dintre Dora, care avea vocația bucuriei, și ceilalți trei membri ai familiei ei, sumbri, complexați, imobilizați în propriile lor prejudecăți. Silvia a făcut numeroase încercări să se mărite. Se considera, în familie, că ea trebuie să se căsătorească prima, având mai mulți ani decât Dora. Tentativele n-au reușit. Unul dintre bărbații pe care pusese ochii a avut o scurtă aventură nu cu ea, ci tot cu sora ei, ca mine. Din această legătură efemeră a rezultat un copil din flori. Atmosfera morală din casă a ajuns de nerespirat. Solidari împotriva Dorei, cei trei se amestecau mereu în relația dintre ea și copil, acuzând-o că e frivolă și că nu știe să-l crească. Momentele în care ea își strângea fericită copilul la piept îi scotea din minți. Exasperată, Dora și-a luat copilul și s-a mutat în altă locuință. Dar povestea, oricum tristă, nu s-a încheiat aici. Tatăl, mama și sora ei mai mare au declarat-o nebună și, printr-o acțiune judiciară energică, au deposedat-o de propriul ei copil. Declarată nebună, ea chiar a devenit într-un fel nebună. Conspirația a trei oameni mortificați a distrus-o pe singura ființă vie din familia lor. Despre această crimă petrecută discret, lent, de-a lungul mai multor ani, n-a scris niciun ziar.