Corneliu Bjola: Discursul urii și antisemitismul în mediul online

Corneliu Bjola – român de origine, acum profesor de studii diplomatice la Universitatea Oxford și director al Oxford Digital Diplomacy Research Group – e expert în diplomația digitală. Recent a realizat mai multe studii și o monitorizare privind antisemitismul în mediul online – tematica aceasta este, de altfel, survolată în cadrul dialogului de mai jos.

Cristian Pătrășconiu: Analitic și eficient, cum putem vedea & evalua antisemitismul din mediul online?

Corneliu Bjola: E o problemă dificilă, pentru că intră în categoria mare de hate-speech și, pentru a pune o distincție între cele două, îți trebuie niște definiții clare. Avem însă așa ceva – cel puțin o definiție a antisemitismului, definiția de lucru a antisemitismului. E cea formulată de Alianța Internațională de Reamintire a Holocaustului – un consorțiu internațional de vreo 33 de state. Această definiție a fost propusă, amănuntul e interesant, la ședința de la București, din mai 2016. E o definiție adoptată de cele 33 de state – majoritatea sunt europene – și a încercat să combine două elemente. Unul ține de dimensiunea antisemitismului clasic – discriminare împotriva populației de origine evreiască, interzicerea și contestarea unor drepturi ale evreilor în calitate de cetățeni egali cu ceilalți cetățeni dintr-un stat în care locuiesc. E calapodul nazist, să spunem așa. A doua dimensiune trimite la ceea ce se numește acum „noul antisemitism”, care se proiectează pe statul Israel, în sensul de a contesta dreptul de existență al acestui stat. O dimensiune etnică, individuală și una colectivă, statală. Aici, în al doilea sens, e puțin controversată dimensiunea – pentru că, se pune întrebarea, în ce măsură criticile adresate unor politici ale statului Israel cad în zona de „antisemitism”. Definiția adoptată la București a venit cu vreo 7 exemple, pentru a clarifica lucrurile. A fost publicat un studiu important la finalul anului trecut care scanează aceste două forme de antisemitism, cu valabilitate pentru Marea Britanie. Ce mi s-a părut interesant e faptul că noul antisemitism cade pe spectrul de stânga, chiar extrema stângă, în vreme ce antisemitismul clasic vine dinspre extrema dreaptă. Acestea sunt câteva dintre reperele în funcție de care putem gândi această temă. Și, ca să vin direct la întrebare: când ne uităm în online, vezi puțin din „noul antisemitism”; majoritar e cel vechi, cel clasic.

Ce are specific, ca note tari, antisemitismul din online?

Să spun cum am ajuns eu la această problemă, mai ales că ea nu era neapărat o preocupare pentru cercetările mele obișnuite. Am ajuns aproape accidental la ea. Studiam probleme și teme ale dezinformării rusești în zona baltică. De vreun an de zile a început o campanie în mediul online foarte puternică legată de al Doilea Război Mondial. Erau foarte multe elemente prin care se încearcă resuscitarea problemei Holocaustului în țările Baltice. Obiectivul era să provoace clivaje în societate, dar și să afecteze relațiile diplomatice ale statelor din zonă cu partenerele lor occidentale (UE, SUA), precum și cu statul Israel. Ce mi s-a părut interesant e că, pe lângă conturile rusești sau cele afiliate la autoritățile rusești, erau foarte mulți users din publicul larg care aprobau asemenea mesaje. Mi-am spus: ceva se întâmplă aici, e o piață în expansiune pentru asemenea idei. Și atunci am început să fiu mai atent. Ei bine, ce am observat relativ repede e că tema mare, tema generală a antisemitismului online, e tema conspirației. E conspirația clasică despre așa-zisa ocultă mondială care face și desface. Eu am studiat mai ales două tipuri de „conspirativite”: una cu Rotschild și una cu Soros. Cu Rotschild e poveste foarte veche: familie de tradiție, bancară, acuzată de conspiraționiști pentru toate relele din lume – acestea sunt marile articulații ale „narațiunii”. Se merge, în diverse scenarii fanteziste, înapoi în timp, până la războaiele lui Napoleon. Primul Război Mondial, al Doilea, toate crimele din lume sunt atribuite acestei familii – scopul fiind, conform acestor scenarii conspiraționiste, de a maximiza profitul financiar. În naivitatea mea, eu credeam că o asemenea „conspirație” e demult depășită. M-am înșelat! Dimpotrivă, ea este în online într-o dinamică spectaculoasă. Și e legată de aceasta, cum i se spune tot în limbaj conspiraționist, „noua ordine mondială” și care, chipurile, e organizată de Rotschild , de asociații lui și de comunități evreiești. Cu Soros, povestea e, așa zicând, mai modernă. Soros apare, în asemenea narațiuni, ca noul Rotschild, ca noul om „malefic”, cel care încearcă – și el – să impună o „nouă ordine mondială”, de stânga, care subminează și care dărâmă Vestul din interior. Cele două linii narative sunt legate și se sincronizează în online foarte bine.

Cum vedem acestea? Unde găsim descriptori pentru aceste scenarii conspiraționiste?

Există o zi care scoate foarte bine la iveală asemenea narațiuni și eu am studiat-o cu multă atenție: ziua de comemorare a Holocaustului, 27 ianuarie. M-am uitat mai ales pe twitter, care, spre deosebire de România, e un mediu foarte popular în zona anglofonă . Am făcut o sinteză a haștagurilor care acoperă tematic acestă problemă – pentru că pe mine mă interesează mesajul mai ales, nu neapărat user-ul. Ei bine, la o asemenea analiză începi să identifici anumite elemente care sunt unite (fals și strâmb) într-o anumită narațiune. Și atunci vezi narațiunea Rotschild, vezi narațiunea Soros. Dacă vezii liniile de forță, dacă vezi profilul mesajului, ai avea, în principiu, ulterior, ceva de bază față de care poți reacționa. Aceasta este o metodă foarte bună, după părerea mea: să cerni mesajul, făcând o analiză a haștagurilor. Nu toate „nodurile” sunt la fel în online; dar dacă le înțelegi cum se leagă unele cu altele, atunci ai o metodă prin care poți eventual să diluezi, chiar semnificativ, intensitatea și răspândirea narațiunilor antisemite. Cu o asemenea analiză precum e cea a cărei cauză o pledez, poți de asemenea vedea cum e narațiunea – staționară, regresivă, expansivă și să îți drămuiești astfel forțele . Nu trebuie, de exemplu, să te preocupe narațiunile în declin, ci cele care au potențial de „viralizare”. Dacă lărgim cadrul, pot spune că această metodă e foarte utilă pentru problematica mai largă, a „hate-speech”-ului. Spectrul e larg, și când vorbim despre „hate speech” și când vorbim, în mod aparte, despre antisemitismul din mediul online – și de aceea creează probleme de contracarare prin legislație. În SUA, de exemplu, punctul de intervenție e dacă se instigă la violență. În Europa e mai complicat – acum se discută despre „incitare la a răni”; dacă avem așa ceva, atunci se impune intervenția.

Și, după ce pui la lucru un asemenea scenariu de analiză, când/cum vezi că devine ceva problematic, ceva periculos? E un prag anume?

Sunt două aspecte aici. Unul ține strict de ceea ce se întâmplă online – reiau data de mai înainte, ce se întâmplă în 27 ianuarie, în ziua de comemorare a Holocaustului, ziua când oamenii vorbesc despre „never again” și așa mai departe. Ei bine, când această discuție este poluată și deturnată și toată lumea vorbește despre Soros și Rotschild, atunci ai o problemă. Totul e indistinct, iar obiectivul de a reaminti generațiilor tinere că așa ceva nu mai trebuie să se întâmple e pus în criză. În egală măsură problematic e ceea ce se întâmplă offline – când discursul de pe siteuri capătă expresie clară în viața reală. De pildă, citând un raport important, faptul că 80% dintre cei care alcătuiesc comunitatea evreiască din Franța și Germania se simt amenințați și mulți dintre ei spun copiilor să nu își declare identitatea la școală sau în spații publice.

Putem să spunem că există un antisemitism real și unul virtual?

Putem, cu o mențiune: amândouă sunt reale în sensul că produc efecte. Și cel din offline și cel virtual – ambele sunt reale. Să ne gândim la următorul aspect: când e vorba despre un abuz care se petrece în online, unii dintre cei abuzați preferă să ignore situația, dar alții se simt intimidați și atunci nu mai pot să vorbească la fel de liber. Asta e și una dintre ținte: obținerea unei retrageri, la limită a tăcerii. Consecințele sunt cât se poate de reale și în mediile așa zicând virtuale…Intimidarea se poate practica în multe feluri – și cu costuri psihologice însemnate și cei care nu rezistă unor asemenea presiuni au reacții umane, cât se poate de reale.

Antisemitismul online e mai greu de prins, de îndiguit decât formele sale anterioare, unele clasice, am zice?

E mai dificil cu el, e mai greu de îndiguit. Inclusiv pentru că, acest detaliu este important în analiza pe care o putem face acestui fenomen, platformele – inclusiv cele de social media – nici măcar nu știu despre ce este vorba. De exemplu, grupurile de pe Facebook sunt închise (mesajele sunt vizibile numai membrilor) și atunci nu poți să știi ce se discută decât dacă faci parte din grup. În plus, avalanșa enormă de mesaje este greu de stopat, spre imposibil. În 2016, au fost identificate peste 380.000 de tipuri de mesaje antisemite. Ei bine, dacă încerci să le raportezi către platforme

acesta de unul singur. Tu, ca persoană, să raportezi fiecare dintre aceste mesaje. E, mai întâi, o chestiune de timp și de capacitate umană. Apoi, chiar dacă le raportezi, aceasta nu înseamnă că, spre exemplu, Facebook-ul le indexează și le interzice automat. Și de aceea, tot mai mulți vorbesc despre măsura în care aceste rețele sociale sunt capabile să înțeleagă câtă toxicitate pot să transporte și să propage. Politica Facebook-ului e că nu se amestecă, că sunt doar un „mediu”, libertatea de expresie e esențială; dar lucrurile nu pot rămâne așa. Știi cum a punctat recent și Sasha Baron Cohen, actorul: dacă Hitler ar fi fost în viață, el ar fi putut folosi 30 de secunde anunț comercial pe Facebook în care să promoveze soluția lui – „soluția finală”– privind comunitățile evreiești. Și Facebook-ul, consecvent principiilor sale, nu ar fi făcut nimic, concludea Cohen.

Stalin și Mao ar fi avut, fără să fie deranjați, timp de expunere cel puțin la fel cu Hitler, mă gândesc…

Da… Cine știe. Revenind: Cohen a demontat, în stilul său caracteristic, toată această idee – umbrelă de „libertate a exprimării”. Bun, el vorbește și despre faptul că „The Big Six” (marile platforme de socializare: Facebook, Youtube, Linkedin, Twitter, Instagram, Snapchat – Tik-tok vine și el rapid din urmă) ar fi devenit și cea mai mare mașină de propagandă din istorie; nu știu dacă aș merge așa de departe, dar e clar că, în online, sunt probleme. Și nu dintre cele minore. Platformele acestea de social-media au scopuri nobile declarate, dar unele dintre consecințe (discursul urii, dezinformare, agresare verbală) nu sunt foarte măgulitoare.

Devianțele acestea – întreb ca să marcăm o problemă, nu pentru că nu intuiesc ușor răspunsul – indică un fenomen de context sau e unul de amploare, cu dinamică expansivă?

Clar, crește. Și crește foarte repede. Pe măsura creșterii în complexitate a social media și a noilor tehnologii. Punctual, despre antisemitism: el crește și în mediul online, și în mediul offline. Iar procentele de creștere sunt cu adevărat îngrijorătoare în țările din Europa de Vest. Cum să explicăm aceasta? Parțial, dar numai parțial, aș face apel la ideea de transformare de structură a societăților occidentale. Acum, e cert, trecem printr-o mare transformare de la un model de dezvoltare dominat de industrii tradiționale la ceva nou, axat pe tehnologii digitale, automatizare și Inteligență Artificială. Când lucrurile se întâmplă așa, mulți rămân în urmă economic și fără o busolă cognitivă clară despre ce se întâmplă în jurul lor – apar incertitudini, apar anxietăți – și, pseudoexplicativ, toate aceste idei din repertoriul conspiraționist răbufnesc foarte urât.

Ce avem acum – avalanșa de „conspirativite”, la ele mă refer în primul rând – reprezintă un indiciu clar al crizei, de fapt…

Da. Al crizei și al crizelor. Au fost mai multe studii în ultima vreme cu privire la faptul că „poveștile” conspiraționiste sunt atât de populare acum. În fiecare dintre ele, probabil cea mai puternică asociere e cu ideea de criză, cu această perioadă de transformare. Oamenii sunt debusolați, nu au explicații – și atunci, mulți, din ce în ce mai mulți, aleg asemenea scenarii „simple”, care, chipurile, oferă explicații (explică e un fel de a spune…). Așa cum e cazul narațiunilor conspiraționiste. Conspirativitele oferă un fel de „claritate”, care nu e chiar claritate și care e, de fapt, foarte toxică. E o claritate falsă, care suspendă gândirea rațională, dar și ideea de responsabilitate în favoarea găsitului de „țapi ispășitori“. Am văzut aceasta și în discursul mediatic din România – vreau să cred că în ultima vreme e prezent din ce în ce mai puțin această idee – că se folosește, ca explicație, ideea că, întotdeauna, „e cineva în spatele la ceva”, că e, cu alte cuvinte, o ocultă globală, care trage sfori, iar omul de rând e prins în pânza asta de uneltiri ca o victimă. E un discurs extrem de puternic în perioada de criză și foarte toxic. E un tip de atitudine despre care eu spun că trebuie, neapărat, combătută, la nivel personal în interacțiunile cu cei din jurul nostru, dar și la nivel instituțional prin media. Pentru că pare să fi devenit un fel de concurs de acest gen: cu cât ești mai conspiraționist în discurs, în special la TV, cu atât pari mai deștept. Nu e deloc așa. Dimpotrivă. Când ești conspiraționist, nu ești deștept; ești superficial și nărod! Complet nefrecventabil, din punctul meu de vedere.

Și atunci, din nou: cum putem contracara așa ceva? Ce e de făcut?

Putem contracara, dar lucrurile trebuie făcute cu cap. Iau doar exemplul antisemitismului online. Discuțiile de acum sunt la două nivele. În spațiul european se încearcă, pe de o parte, să se implementeze această definiție a antisemitismului în cât mai multe state; România a adoptat-o în 2017, dar ea trebuie transpusă la nivel de instituții, iar abaterile sancționate. Pentru domeniul „online”, problema e mai delicată – se lucrează cu platformele de social media și va fi mult de muncă aici. E vorba de legislație, e vorba de tradiție – în SUA, de exemplu, libertatea de expresie e înțeleasă într-un sens mai larg decât în Europa. O propunere în curs, din câte am înțeles, este de a iniția niște măsuri care să oblige rețelele respective să sancționeze pe cei care încalcă definițiile despre care vorbeam mai înainte. Germania are deja o legislație avansată din punctul acesta de vedere; în 2017 și în 2018, în domeniul antisemitismului, Germania a făcut ilegal în online ceea ce era ilegal în offline. Cu alte cuvinte, au încercat să pună presiune pe platformele de social media, pentru că ele au resursele și înțeleg mai bine ce se întâmplă. În plus, à propos de contracarare, trebuie să luăm în seamă neapărat ideea de factori politici. Cât sunt ei de responsabili? Când vorbim despre black-propaganda, despre fake-news și așa mai departe, ne gândim pe bună dreptate la Rusia și poate la China (mă refer la dezinformare nu la discurs antisemit). Dar pentru democrațiile liberale, trebuie să ținem cont și de faptul că 30% din discursurile de dezinformare pleacă de la factori politici interni (politicieni, celebrități locale etc.). S-a văzut aceasta în ultimele rânduri de alegeri, cu o anume ipocrizie la pachet. Ceea ce am spus mai înainte se verifică, punctual, și în cazul antisemitismului.

Așadar…

Antisemitismul tolerat sau susținut de actorii politici (în special varianta nouă legată de statul Israel) e mai greu de combătut (vezi acuzele privind „antisemitismul instituționalizat“ în partidul Laburist în UK sub coducerea lui Jeremy Corbyn).

Cum pui, în ce termeni pui relația aceasta: discurs pro-comunist / discurs antisemit?

Cel antisemit îl încadrez la „hate-speech”, câtă vreme comunismul, liberalismul, conservato ­ris mul cred că ține de zona ideologică.

Stai puțin! Antisemitismul ține de nazism – și nu numai de nazism, dar asocierea cu nazismul este una instant…

Așa e.

Antisemitismul – integral blamabil, după părerea mea – a lăsat în urmă milioane bune de morți. Și aceasta NU trebuie să se repete! Comunismul a lăsat și el în urmă zeci bune de milioane de morți. De ce unul ar fi blamabil și al doilea – discursul cu predicate care trimit la comunism – ar fi subsumat „libertății de expresie”?

E o provocare bună aceasta… Îmi vine în minte acum o carte: Fenomenul Pitești.

Cred că te referi la volumul lui Virgil Ierunca, nu?

Da. Ei bine, să contești ceea ce a descris acolo e de nescuzat. Trebuie să reacționezi – și să o faci într-un mod ferm. Pentru că dacă nu ai reacție, dacă nu ai ripostă, lucrurile de genul acesta – abominabile în sine – intră în zona „gri“, de cruzime simbolică a negaționismului. Însă, revenind, comunismul a fost tratat oarecum diferit decât nazismul, dar recent, în septembrie 2019, Parlamentul European a adoptat o rezoluție în care trasa o linie de echivalență între crimele împotriva umanității săvârșite de regimul nazist și cele comuniste. E un început bun de a demitiza paralela inegală între victimele comunismului și cele ale nazismului, dar deviem un pic de la subiectul de la care am plecat.

Revenind la antisemitismul online – un fenomen în legătură cu care vreau să îmi reafirm profundul dispreț –, vreau să te întreb: e o limbă privilegiată în care se întâmplă lucruri de genul acesta?

Aparent, limba engleză. Dar trebuie să punem câteva nuanțe aici, și am văzut câteva prezentări pe acest subiect. Una dintre dificultățile în privința contracarării antisemitismului online este tocmai faptul că sunt multe limbile în care se practică genul acesta de discurs (cineva mi-a trimis niște exemple extrem de virulente în spaniolă). Mai mult: se vorbește eliptic; sunt comunități care practică antisemitismul online și care vorbesc „în cod” (simboluri legate de perioada nazistă și meme-uri). Anumite chestiuni nu sunt exprimate direct, pentru că ar putea fi sancționate; se folosesc așadar substitute, acronime, dar care sunt ușor de deslușit pentru cei inițiați în simbolistica discursului urii. Plus retorica imaginilor, încărcate emoțional, și conectată la narațiuni despre„oculte“– este folosită din plin.

Da… Unghiul lingvistic mi se pare foarte important. Vezi lumea arabă – și limbile vorbite și scrise acolo. Acolo – și nu numai acolo –, poate, cresc monștrii și nu îi vezi de fapt, pentru că nu ai acces la limba de acolo…

Da. Așa este. Observația este foarte bună. Și aceasta te duce și la problema, nici ea simplă: cine să intervină, cu cine să lucrezi? Pe domeniul de dezinformare, ministerele de Externe cu care colaborez și-au creat echipe multi-lingvistice, dar pe tematica anti-semitismului doar Germania și Israel (din câte știu, eu cel puțin) au echipe dedicate acestei problematici.

Avem, deci, probleme vizavi de această temă pe mai multe niveluri.

Da. Și aici, în cazul aparte al antisemitismului online, dar și, în sens mai larg, cu privire la discursul urii. Sigur, observația aceasta nu e un îndemn la defetism; în fond, trebuie plecat de undeva…, dar după monitorizare și analiză, ai nevoie și de măsuri prin legislație și de poziții ferme la nivel politic de detașare și condamnare a discursului și acțiunilor de antisemitism. Nu îți poți permite, ca țară, să lași genul acesta de monștri să crească din nou, nu numai pentru că se maculează amintirea celor care au suferit enorm din această cauză în trecut, dar și pentru că riști să îți distrugă și viitorul. Mihail Sebastian a prins bine în Cum am devenit huligan mecanismul prin care unii dintre generația lui s-au pierdut – „Cheia adevărului, cheia tuturor adevărurilor stă în cămașa (verde), care îți va ține loc de conștiință, de inteligență, de simțire și de acțiune”. E bine, cămașa acum nu mai e verde, e virtuală, dar funcționează în mod similar pentru cei ce promovează antisemitismul online ascunși după conturi anonime sau meme-uri sarcastice: un substitut toxic pentru inteligență și umanism.