Pluralismul pe care l-a adus cu sine în România sistemul democratic – fie el și mult îndepărtat de modelele occidentale – a însemnat, pentru cazul aparte al pieței de carte, și proliferarea aparițiilor editoriale subsumate unei specii destul de auster reprezentate înainte de 1989: culegerile de aforisme ale scriitorilor în viață. Dintre acestea, din epoca anterioară, a rămas de pomină, dar nu pentru valoarea în sine a panseurilor de acolo, ci pentru umorul involuntar al acestora pe care l-au evocat, în mai multe rânduri, în ultimii ani, în duet Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, seriile de contorsionisme ale rațiunii, de alunecări zgomotoase pe coaja de banană a logicii care purtau înainte de 1989 semnătura lui Marin Voiculescu (membru al Academiei Române între altele și șef de catedră la „Ștefan Gheorghiu”). „Perle” precum acestea: a) „Filosofia vine din departe, spre a merge tot acolo”; b) „Pe genunchii patriei au loc toți fiii ei”; c) „Între inteligență și ironie nu e un pod, ci o punte”.
Condiția culegerilor de „aforisme” (veți vedea imediat că ghilimele sunt obligatorii) de după 1989 e meschină; cu toate acestea, dorința autorilor de „cugetări” de a se produce în public cu un volum (sau chiar cu mai multe) e, parcă, și mai mare. „România literară” primește la redacție, constant, documente de acest tip – care alimentează o „literatură” dintre cele mai dubioase, una ce denotă pulsiuni grafomane evidente și care prezintă urme groase de parvenitism intelectual. Am făcut un mic experiment; am răsfoit numai câteva cărți de pe două rafturi din biblioteca redacțională și, pentru ceea ce înseamnă gândire profund alterată și dorință de a epata apelând la gongorisme dintre cele mai halucinante, „recolta” a fost spectaculos de bogată. Vom da, mai jos, câteva exemple – desigur, din specia lui „așa NU”.
Nicolae Ioan Dragu ne propune (alături de alte zeci de cărți insignifiante) și o culegere de „aforisme”, Sclipiri de diamante. Și anume, „diamante” ale gândirii de acest gen: „când jirul are gust de oaie, lupul face pe mistrețul”. Sau (păstrăm intactă punctuația autorului): „femeia, îți bagă onoarea la apă, nu ți-o scoate din egosim, la mezat dar nici din pantaloni”. Sau: „orice lucru bun e o presă inestimabilă. Orice imitație dă un slalom de idei actoriei vieții”. Sau: „Pune-te pe om cu bâta, dar nu cu bâtu”. Sunt mii de asemenea producții în care „tensiunea” ideatică e – pe mai bine de 150 de pagini – aceeași precum o arată exemplele de mai înainte. Iustinian Gr. Zegreanu, la rândul său, ne oferă „regalul” unor gânduri personale pe care le subsumează, cu modestie, unui „compendiu de zegrenisme” și, simultan, unui „mic tratat de deflorare…intelectuală” (adânc spus, nu?). Iată trei exemple dintr-o multitudine dezarmantă de idei „despletite”: 1) „dragostea nu este o cârjă, nu este un cric și nu este o pompă cu care umflăm stima de sine a partenerului”; 2) „niciodată nu mi-a plăcut să primesc un măr de la sexul feminin, pentru că noi întotdeauna…l-am luat direct de la șarpe”; 3) „în fiecare primăvară zăpada se topește de dragul soarelui”. Iubirea este, previzibil pe undeva (și psihanalizabil, dacă fișăm și analizăm serios considerațiile autorilor de „panseuri” despre aceasta), tema cu cea mai mare recurență în culegerile de „aforisme”. Împreună cu ea: singurătatea, Dumnezeu, eternitatea, ratarea, gândirea însăși. Emil Dinga, în volumul al doilea de (normal!) Aforisme, ne spune, rituos, că „intelectual nu este cel care-și folosește intelectul, ci acela care-l hrănește”. Și tot el face următoarea descoperire epocală: „începutul își are, și el, începutul său”. Ceva mai încolo, în aceeași culegere, notează că „veleitarul este un impostor în devenire” și mai face încă o descoperire majoră: „ca să tolerezi trebuie, desigur, să ai puterea de a tolera”. Nu îndrăznim să definim riguros tipul de pseudo-gândire pe care îl practică dl Dinga în aceste notații, cu atât mai mult cu cât, suntem avertizați chiar de autor, „definiția este un penitenciar epistemologic”. Foarte rapid, o ultimă referință pentru acestă „linie editorială”: trei citate dintr-o antologie de „aforisme” cu arome pretins poetice ale doamnei Eleonora Stamate intitulată, sugestiv și măreț, Metamorfozele sinelui. Mai întâi, o „mirare”: „degetele mele logodite cu genele florii soarelui sub cerul genezei”. Clar, nu? Apoi, câteva ceva despre „trup în delir”: „fiecare celulă ziditoare de trup este o insulă-n tine, iar pe malurile tale mă întorc în delirul simțurilor…E-atâta liniște că mi-ai născut lumina din dorurile multe”. În fine, un „If” – așa, mai autohton, fără vreo legătură cu cel făcut faimos de R. Kipling: „dacă n-aș scrie o zi un cuvânt, un vers, ar fi ca și cum mi-aș șterge umbra urmelor cu fruntea uitării”.
Cândva, Ioan Heliade-Rădulescu îi încuraja pe tinerii scriitori cu urarea, devenită faimoasă: „scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”. Poate că a aplica în sens literal acest îndemn astăzi e, totuși, mult prea mult. Și e păcat și de copacii sacrificați pentru unele cărți. Ridicole și inutile!