Filosoful pur (final)

E foarte posibil ca opera de factură socratică a filosofului Alexandru Dragomir, salvată de la pieire printr-un miracol, să ocupe cândva un loc distinct în gândirea românească de la finele secolului XX. Acest adevăr se va insinua lent, odată cu trecerea anilor; deocamdată putem să constatăm că, precum Socrate, filosoful român poseda pe lângă talentul demonstrațiilor, și pe acela al formulărilor sintetice.

Gabriel Liiceanu, descoperitorul operei lui Alexandru Dragomir, filosof la rândul său, a avut inspirația de a alcătui o antologie din cele mai reprezentative aforisme cuprinse în volumele filosofului. Lectura cărții intitulate O teză de doctorat la Dumnezeu. Exerciții de gândire convinge pe oricine că opera gânditorului necunoscut se înscrie printre principalele exerciții de gândire formulate în limba română.

Am extras din Antologia lui Gabriel Liiceanu (Humanitas, 2016) câteva fragmente elocvente sub formă aforistică. În varietatea lor dezarmantă, citim ce credea Dragomir despre filozofie, despre viață, despre existența omului din perspectivă filosofică.

Filozofia e răspunsul unui Dumnezeu care nu există”;

La început a fost religia. Apoi credința. Apoi convingerea. Apoi?”;

E vremea filozofilor care nu au o filozofie”;

De aproape 70 de ani, acasă-ul meu e filozofia (metafizică)”;

Vibrez la toată mistica începuturilor și la mai nimic din mistica sfârșiturilor”;

Poate sunt doar un filozof indian rătăcit prin Occident”;

A filozofa este a gândi despre ceea ce toată lumea știe”;

Metafizica este căutarea locului de unde se vede existența”;

Metafizica (dincolo de fizic, de „dat”) este încercarea de a trișa cu Dumnezeu. Pedeapsa – nebunia – este singura cale prin care ne apropiem de el”;

Rostul ideilor este să ne oprească în comoditate, în siguranță (safety), să dormim pe pragul abisului”;

Viața e un joc cu reguli neștiute, a cărui miză ești tu însuți”;

Viața este cel mai primejdios joc, fiindcă este o luptă neștiută pentru ce este mai prețios: propria ființă”;

Fiecare zi e o viață pe scurt (en raccourci). Un memento de care nimeni nu ține zilnic seama”;

Suntem prizonieri ai timpului și – mai mult sau mai puțin – ai locului în care trăim. Dar, de vreme ce mai oricine știe asta, înseamnă că nu suntem doar prinși. Ce ușor s-ar putea argumenta că toată cultura omului e doar evadare!”;

Cultura contemporană este trecerea de la natură la grădină”;

Interpretarea e un meci fără arbitru”;

Progresul este o acronie”;

Frica de moarte e doar frica de frică”;

Cât timp o să mai fie admirați și slăviți Sofocle, Bach, Beethoven, Mozart, Michelangelo etc.? Până când spațiul și timpul (istoria) vor deveni atât de dense, încât trecutul va fi irelevant, iar viitorul – o problemă de supraviețuire. Mergem iute pe acest drum”;

Filozofia este lumea prinsă într-o viață”.

Și o ultimă observație, anecdotică, dintre cele foarte puține:

Românul are o mare rezervă de respect și admirație pentru cinste, caracter, competență, cu condiția să nu-i fie cerute lui”.

Uluitor rămâne faptul că Alexandru Dragomir a apărut în cultura românească de la finele secolului XX, adică într-un moment și într-o cultură în care toate surprizele păreau excluse.