Miezul nopții de luni
Se înserează cu fantome. Nu fac rău. Și-apoi
nu le văd decât cei care au rude
în invizibil. Unde mai pui
că răsare și luna
ca pura artă a nopții. Prielnică
halucinațiilor.
În casa de pe deal
pustiul doarme-n ceaun. Se perindă
prin închipuirea mamei
forme umane de aer în care încap copiii
plecați prin lume.
Trec peste praguri dintr-o odaie
într-alta și fac să tremure perdeaua.
Ei nu mai vin acasă. Așa au scris că le este
mai bine acolo printre străini. Aici le era
foame.
În sat aveau bani doar pentru sete.
Cum o vrea Domnul maică
așa o fi. Cum Știți voi.
Își cunoaște copiii și după umbră.
Mama e deja atât de bătrână încât nu mai
poate
să moară fiindcă-i așteaptă. Ar muri dar îi
este
frică. Ea n-a mai murit vreodată
ca să știe cum e.
Acum să fie miezul nopții de luni.
Cineva bate
la ușă. Mamă deschide
ne-am întors unde e răul din care-am
plecat.
Și răul îi primește ca și cum ar fi binele.
Acum bătrâna e pregătită să le asculte
povestea
o mie și una de nopți.
Dar vineri moare tușind.