Poezie de Ovidiu Genaru

Miezul nopții de luni

Se înserează cu fantome. Nu fac rău. Și-apoi

nu le văd decât cei care au rude

în invizibil. Unde mai pui

că răsare și luna

ca pura artă a nopții. Prielnică

halucinațiilor.

În casa de pe deal

pustiul doarme-n ceaun. Se perindă

prin închipuirea mamei

forme umane de aer în care încap copiii

plecați prin lume.

Trec peste praguri dintr-o odaie

într-alta și fac să tremure perdeaua.

Ei nu mai vin acasă. Așa au scris că le este

mai bine acolo printre străini. Aici le era

foame.

În sat aveau bani doar pentru sete.

Cum o vrea Domnul maică

așa o fi. Cum Știți voi.

Își cunoaște copiii și după umbră.

Mama e deja atât de bătrână încât nu mai

poate

să moară fiindcă-i așteaptă. Ar muri dar îi

este

frică. Ea n-a mai murit vreodată

ca să știe cum e.

Acum să fie miezul nopții de luni.

Cineva bate

la ușă. Mamă deschide

ne-am întors unde e răul din care-am

plecat.

Și răul îi primește ca și cum ar fi binele.

Acum bătrâna e pregătită să le asculte

povestea

o mie și una de nopți.

Dar vineri moare tușind.