Versuri de Ileana Roman

Sunt regina Elisabeta

Sunt singură și mi-e rușine.
Nu mi-a plăcut niciodată să stau la fereastră.
Deschid ochii, văd gândurile supușilor mei
ca melcii urcând, șiroind pe ziduri.
Închid ochii, văd patul.
Prin patul meu nu a trecut niciun rege
prin bibelourile mele niciun pantof de mireasă.
Prin nările văzduhului
și prin vântul de mesteceni
mă întâlneam cu trupul dintâi
și nu-mi tremurau genunchii.
Acum cerul e jos, mai jos decât genunchii
băltoacă de stele în care eu nu vreau să văd.
Regatul meu e cel mai puternic
și vreau să mor cât mai sunt dreaptă.

Sunt dreaptă și subţire într-o uriașă rochie de seară
mă dezbrac de mine și mă spăl
ca o biserică mă spăl pe ce sunt
și mă albific încet cum lumânările
și oglinzile goale dintr-o cameră în alta.
Degetele nopţii îmi netezesc patul
îmi despletesc alin tristeţile
le aruncă pe fereastră
eu să-mi rămân doar spumă.
A doua zi aud iar lumea, picioarele,
mi se lipesc degetele pe încuietorile ușilor,
ferestrelor, iluziilor
lăsaţi-mă să nu vă mai văd –
strig lorzilor, bufonilor, poeţilor.
Și lorzii se prind ca lichenii de tronul meu
bufonii ţopăie pe lângă tălpile mele
poeţii se retrag în emisfera mea stângă
unde se pălăvrăgea lejer, aveam umor
și nimic nu-i mai aproape, mai murdar
și mai frumos decât pământul ce ne ţine.
Nu mai sta cu spatele la noi
lasă-ne să te vedem –
strigă lorzii, bufonii, poeţii prin saloane
și toţi se năpustesc în jurul meu
ca în jurul pâinii.
Ce frumoasă e regina noastră –
strigă corsarii din albastrul mărilor, oceanelor
strigă toate gurile din largurile regatului meu
și limbile care mă ling ca pe un drob de sare.
Doamne al pogorârii pleoapelor
lasă-mă să suflu în lumânări
încă nu sunt pregătită. Vântul suflă și el slab.
Aud îngeri plictisiţi de aripi străvezii
aud murmurile, murmuiturile și cristalitatea
din ceţuri și din evadări
din desișurile sentimentelor înfelurindu-mă
și din odinioara mea cu pletele de flacări.
Acum târziul vânăt- câine cu capul pe labe
așteaptă pe la uși.
Să mai aștepte, nici după aceea
n-o să-i dau aceste degete grele de inele
până dincolo de atingerea mea.
Tu eu regat al meu cel mai puternic –
mirele meu cu guler de condor –
să nu uiţi că mult am iubit și mult mi s-a iertat
până la sfârșitul lumii.

Sunetul secret

Șuruburi, șurubelnițe, clești, cârlige, pile, cuie, rotiţe
și alte obiecte mici metalicești
brusc într-o seară ieșiseră din debara
și-au intrat la mine în cameră
murmurând în felul lor șurubelnic –
cleștesc, cârligiu, pilos, cuios, rotiţeresc etc.
Pe moment mă speriasem
apoi mi-am zis că poate eu le-am dat oarece glas
tot vorbind eu de una singură prin casă.

Ce vreţi? le-am întrebat eu îmbujorându-mă.
Vrem să te înșurubăm, să te înșurubelniţăm, să te
încleștăm, să te încârligăm, să te pilim, să te rotiţărim etc.
deslușeam eu în feluritele voci
unele ascuţite, toate bufnind scurt
ca la concursul „Sunetul secret“ de la Europaefem.

Eu am început să râd prostește și tot râdeam
până ce ele au sărit la mine cu ascuţișurile lor.
Unele s-au agăţat, altele s-au înfipt ca niște gângănii
eu dam cu mâinile să le scutur de pe mine
și numai când a început să curgă niște sânge –
poate s-au speriat văzând roșu –
abia atunci s-au domolit
și s-au întors muţește la locul lor din debara.
Pe mâini, pe picioare, pe piele n-aveam nicio zgârâietură
doar niște pilitură de fier se vedea.

Dopul de plută

N-am mai văzut de mult un dop de plută
Mi-e tare chef să-ncerc un dop de plută
Dar fără tirbușon, ci-ntreg ţâșnind
Cum ritualic dam cu sticla-n zid
Cu fundul ei albastru translucid.

Căci sticla, numai ea n-are bărbat
Sticla-i vădúvă de bărbat
El o aruncă după ce o bea
Însă mai tare sticlește ea
Când goală e și s-ar mai încăpea.

Nu știu cât sticla suferă platonic
Sau de urăște ea platonic
Când stă ermetă cu tăria-ntrânsa
Cum zicea maică-mea că-i dată-n mân-sa
De soru-mea zicea când nu s-a frâns-a.

Am chef de-o sticlă stas cu gâtul lung
De-o sticlă de trei sfert cu gâtul lung
Să o deschidem iarăși cristalin
Poate că nu-i vom scoate dopul din
Ci l-om împinge să se-nece-n vin.
Vorbesc și eu așa la o adică
Cu limbă de vin cu gâtul de sticlă.

Dacă aș fi bărbat

Dacă aș fi bărbat
eu aș descoperi și alte femei
femei cu sâni hapsâni de dardanele
sex mai exotic, misteric
și nu m-ar obseda impotentia.
Aș dezgoli cu trupul meu trupuri
de sine stătătoare-mișcătoare
și nu mi-aș vârî ochii sticloșii
nici în pliuri hermafrodite din Insula Lesbos.

Astfel îmi ziceam eu
răsfoind niște cărţi recente, obositor de recente
și de numai cărnuri gâdilate
chestii, cârnaţi dramatizaţi
zbucium hormonal mecanic
ritmuri fără iambi și anapești –
ce-ar mai sălta un pic „materia“.

Cei inocenţi și curioși
tăvălindu-se printre picioare de lăcustă
dorinţe ce-atârnă lângă rușini cu frunze
și telef. mobile când nu mai au minute –
tocmai atunci vor să afle ce-a supt Universul de la mă-sa.
Cei nărăviţi și plictisiţi
înecaţi de talent în spermatoteci sexorale
porno, porno fratre, treaba lor
dar gândurile – gângănii îi bâzâie pe la urechi.

Gândurile vor să copuleze ficţiuni cu fractalii
fraţi dioscuri clefători de chewing-gum
femei piraticești scăpând din coasta lui Adam
„madam Ovary“ convertindu-l pe Saul
Paul văzând un sex de trandafir – cruce în ruptură
și câte și mai câte sexagerări.

Dacă aș fi bărbat –
eu nu știu ce m-aș face cu una ca mine.