pentru Ion Minulescu, literatura nu are decât o obligație: să placă. Ea nu trebuie să se axeze pe o metafizică, se mulțumește și cu o filosofie ieftină. Nu evită sentimentalismul, dacă sentimentalismul este cel care îi cucerește pe cititori. Renunță la grija de a fi verosimilă, pentru a da mai mare libertate imaginației. Nu moralizează, decât în glumă. Este volubilă, ignorând regulile artei narative sau ale prozodiei, câtă vreme captează atenția publicului. Și, când plictiseala începe să plutească în aer, tace. Ca scriitor, Ion Minulescu ia numai căpșunile de pe tort. Practicată cu talent, această frivolitate a generat o poezie ușoară și seducătoare, pe care criticii se străduiesc să o resemantizeze și să o clasifice ca să o poată omologa. Scriitorul este considerat, de pildă, în ultima vreme, un postmodern avant la lettre.
Romanul său, Corigent la limba română, publicat în 1928, când autorul avea 47 de ani și se gândea cu nostalgie la primele lui aventuri amoroase trăite ca elev la Pitești, este vag autobiografic. Realitatea evocată suferă distorsiuni din cauza fanfaronadei cu care Ion Minulescu, ca aproape toți bărbații, își povestește-inventează succesele la femei.
Piteștiul de pe vremea adolescenței autorului avea 17.000 de locuitori. Elev în clasa a V-a de liceu, viitorul scriitor (care încă de pe atunci scria versuri) era prieten apropiat cu Mihăiță, eternul premiant, și Cotan, fiul prefectului, eternul corigent, care însă de fiecare dată trecea clasa, astfel încât rămânea în continuare coleg cu cei doi.
Romanul începe cu vacanța mare. Naratorul își amintește că terminase anul printre primii, al șaselea sau al șaptelea. Tatăl lui, negustor, murise când el era mic, iar mama sa se recăsătorise cu un căpitan. Acum ea se afla la Slatina pentru a-și înmormânta tatăl, „bunicul Ștefan“. Rămas nesupravegheat, băiatul, inocent, compune poezii. În afară de bucătăreasă și de ordonanța Năstase, în casa părintească viețuiește și o țigăncușă, croitoreasă cu ziua, mai în vârstă decât el cu vreo zece ani. Chiar în ziua înmormântării bunicului, la lăsarea nopții, femeia îl cheamă pe tânăr în patul ei, sub pretextul că-i este frică să doarmă singură, și îl inițiază în… se știe în ce.
După întoarcerea mamei, liceanul pleacă și el la Slatina unde familia are o plantație de vie, iar bunica lui încă trăiește. Acolo o întâlnește pe o verișoară, Steluța, căsătorită de curând cu Georgică, profesor de gimnastică. Acesta, din gelozie, o bate, iar ea, din răzbunare, se culcă cu vărul ei.
Toamna, când reîncepe școala, tânărul se întoarce la Pitești, ca elev în clasa a VI-a. Intrat în rândurile bărbaților, începe să frecventeze, împreună cu colegii lui, o casă de toleranță condusă de madame Gutuie (ce nume!).
Într-o bună zi, devine amantul unei prietene de-a mamei lui ceva mai tânără decât ea, măritată tot cu un căpitan, Kety Ceaușoglu. Ea se amorezează de licean.
La un moment dat, când fac dragoste fără grijă, bărbatul lui Kety fiind plecat din oraș, vine în vizită pe neașteptate profesorul de română de la liceu; deși femeia îi spune că nu-l poate primi pentru că este ocupată, el bagă capul pe geam și îl zărește în pat pe elev, recunoscându-l.
Ulterior, la o lucrare de control la română, cerându-i-se să analizeze poezia Umbra lui Mircea. La Cozia de Grigore Alexandrescu, elevul refuză să scrie explicând, teribilist, că poezia nu are legătură cu realitatea și că autorul și-a folosit exclusiv imaginația. Profesorul, bucuros că are acum ocazia să se răzbune pe rivalul său, îl dă afară din clasă. La sfârșitul anului îl lasă corigent la limba română, nedreptate flagrantă, întrucât tocmai la limba română elevul excela, iar în toamnă îl lasă și repetent. Din această cauză, mama îl retrage de la liceu îl înscrie la un pension din București, unde face două clase într-un an. Între timp, colegul lui, Mihăiță, care se îndrăgostise de Lizica, sora lui Cotan, fiul prefectului, ajunge la disperare pentru că dragostea sa nu are ecou în inima fetei și se spânzură.
După terminarea liceului, naratorul pleacă la Paris ca să studieze Dreptul. Acolo însă timp de trei ani se ține numai de chefuri și aventuri amoroase, reușind să ia un singur examen. Tot la Paris o întâlnește pe Lizica, care ajunsese o adevărată curtezană, după ce anterior se căsătorise cu un fost coleg de-al tatălui ei, prefect în alt județ. Ea devine amanta Marelui Duce al Rusiei, Alexei, care însă o părăsește plecând în regim de urgență acasă, fiindcă izbucnise războiul ruso-japonez (1905). În scurt timp ajunge, bineînțeles, amanta „corigentului la limba română“, care cheltuiește cu ea și ultimii lui bani.
Tânărul revine în țară pentru a-și rezolva problema moștenirii averii rămase după moartea tatăl său vitreg, apoi pleacă din nou la Paris. Nu o mai găsește pe Lizica, întrucât ea murise între timp. Drumul lui se încrucișează cu acela făcut de ea în sens invers, către România, într-un sicriu plumbuit.
Profund îndurerat de moartea Lizicăi pe care o iubise cu adevărat, tânărul abandonează învățătura și călătorește timp de câteva luni prin Italia. Acolo își procură o nouă amantă, o tânără americancă, Wendy Woods, venită în Italia să facă sculptură. Legătura nu durează. El se întoarce la Paris, apoi revine în țară.
Fără să mai treacă pe acasă se instalează la București și începe să frecventeze cafeneaua lui papa Kübler, loc de întâlnire al multor literați. Se afiliază „moderniștilor“, aflați în veșnică dispută cu „tradiționaliștii“. Elevul de altădată poartă acum barbă și nu este cunoscut sau recunoscut de nimeni.
Romanul este un amestec de melodramă și bufonadă, pe care îl cunoaștem din poezia lui Ion Minulescu. Iată scena care duce la dezastrul situației școlare a elevului de liceu. El se află în brațele lui Kety, am mai prezentat-o, o femeie matură, care profită de absența soțului, când bate în fereastră amantul ei și în același timp, fatalitate, profesorul lui de română:
„În grădina publică, muzica militară cântă uvertura din Cavaleria ușoară, iar la fereastra care dă spre curte cineva bate ușor în geam.
Amândoi tresărim deodată. Cel care tresare cu adevărat însă sunt eu. Kety îmi astupă gura cu palma.
– Psss!… Nu-ți fie teamă, că nu e bărbatu-meu. Stai pe loc…
Apoi, după o clipă și după alte bătăi mai tari:
– Ia să mă duc să văd cine este.
Ferestrele sunt căptușite cu hârtie albastră. Kety încearcă să privească printre ele, dar nu vede nimic. Bătăile în geam se repetă din ce în ce mai des. Parcă ar fi început să plouă. Eu singur continui să visez. Numai că de data asta visul se schimbase în coșmar.
Kety pare că începe să-și piardă și ea sângele rece. Își aruncă pe corpul gol încă capotul pe care câteva minute înainte îl aruncase pe covor și, hotărâtă, dar plină de precauțiune, deschide fereastra.
O voce de afară șoptește nu știu ce. Kety răspunde calm și fără pic de emoție:
– Iartă-mă, dar nu te pot primi… Nu sunt singură…
Vocea insistă însă. E o voce pe care parcă o cunoșteam, dar nu-mi aduceam aminte de unde.
De data asta, Kety ridică tonul:
– Înțelege odată că nu se poate… Te rog, lasă-mă în pace…
În momentul acela, prin deschizătura ferestrei, un baston negru și noduros pătrunde scârțâind cu zgomot ca o cumpănă de fântână și după el, imediat, un cap de bărbat cu ochii holbați de mânie își varsă, ca o ciutură parcă, tot conținutul ei de apă sălcie în odaie.
Era profesorul meu de limba română.
Kety țipă de data asta așa de tare, că nu se mai aude nici muzica militară din grădina publică.
– Domnule!… Nu-ți dau voie să te uiți pe fereastră… Asta e obrăznicie.
Dar, cu voie sau fără voie, profesorul meu de limba română se uitase și văzuse tocmai ceea ce nu ar fi trebuit să vadă niciodată.
Mă văzuse pe mine…“
Scena are vivacitate, aduce oarecum aminte de O noapte furtunoasă. Ca și la Caragiale, amantul este mai gelos decât soțul. Iar vociferările și gesticulația sunt funambulești, în stil muntenesc. Se petrece o dramă, care provoacă însă mai degrabă râsul decât plânsul.
