Născută în același an cu subsemnatul, avînd un trecut orădean, urmînd Școala de literatură, suferind sub regimul comunist dificultăți biografice aidoma subsemnatului, dar, după cum am aflat recent, într-o variantă încă mai gravă, Doina Sălăjan a fost o glorie poetică a anilor ‘50. Formînd un tandem cu Nicolae Labiș. Ambii au jucat un indenegabil rol de pionierat în restabilirea climatului normal al creației poetice sufocate de cerințele ideologice ale totalitarismului în floare. Ambii au luptat cu „inerția“, supunîndu-se consecințelor atitudinii lor. Dădeau imaginea a două vase comunicante. Devenită redactor al revistei Cravata Roșie, Doina Sălăjan s-a văzut învinuită de „revizionism“, declarată (fapt gravisim pe atunci) „dușman de clasă“, eliminată nu numai din redacția amintitei reviste, dar și din Uniunea Scriitorilor, îmbrîncită spre „munca de jos“. Pesemne spre a se „proletariza“! Cauzele? Dezaprobarea față de invazia sovietică în Ungaria, precum și apariția în Gazeta literară a unei poezii, Uitarea, cîtuși de puțin „pe linie“. Fapte care pot părea celor ce n-au prins acele vremuri puțin verosimile în brutalitatea lor față de lucruri la urma urmei firești. Dar prin ce se degaja lirica Doinei Sălăjan de magma propagandistică, prin ce se individualiza? Mai întîi printr-un limbaj al vieții afective neîncorsetat de dogmă, prin expresia primară a existențialului taxată de condotierii „realismului socialist“ drept un culpabil „intimism“. Poeta se livra publicului în propria-i figură neconstrînsă. Astfel rămînînd și în anii numeroși în care și-a continuat scrisul inaugurat în sumbre circumstanțe: „Al tinereții chiot s-a spart ca un pocal –/ Pe buzele rănite de cioburi se încheagă/ Un sînge mort și vînăt și gura pare-o plagă/ Pe albul rece-al feței distant și hibernal. (…) Din tălpi urcînd simt vraja hipnoticului frig,/ Mă prind șerpuitoare tentacule de gheață./ O, de-ați putea aduce un soare, să mă frig/ Sălbăticiune, jertfă a dragostei de viață!“ (Frig). De reținut că intonația juvenilă s-a menținut precum un alibi al identității inițiale, devenită reflex în pofida unor tonuri ale dezolării intervenite pe parcurs. Această rostire directă, metric armonioasă, de-o nobilă rezonanță a plinătății verbului reprezintă nu o întoarcere la „tradiționalism“, ci o inovație protestatară pe care se cuvine a o recepta în incipitul său. Cultivînd-o, Doina Sălăjan își certifică prezența distinctă în dramatica evoluție a contextului literar. Nu era nevoie de note formal temerare spre a justifica, și nu fără succes, autenticitatea confesiunii care suna cantabil, învăluitor în virtuozitatea sa. În discursul interbelic se inocula un sînge nou, conținînd pe alocuri stropi eminescieni: „Era ca și cînd n-ar fi fost/ Acea grădină fermecată/ ca o poemă pe de rost/ Știută într-un vechi alt-dată…// Ca-n destrămarea unui nor/ Imagini paradisiace/ Închipui azi cu tainic dor/ Din rămășițele sărace,// Cu orice vers aduni în gînd/ Și totuși simți că nu se-ncheagă/ Așa cum o știai, arzînd,/ Cîntarea ce-ți fusese dragă…“ (Culoare, sunet și miros). O caracteristică a acestei producții e atracția spre concret. Se află aici o senzualitate voalată, dar și nevoia de inconformism prin apelul la constatarea imediată, percepțională. Cu candoare poeta încearcă savoarea gustativă și olfactivă a fructelor din peisajul estival. Totodată consemnează un mister metaforic al cămării de alimente: „Se cufundă-n răcoare/ Ca ciutura-n fîntînă/ Cămara păstrătoare/ A oalei cu smîntînă,// A untului în foaie/ De brustur, stînd ca-n pernă/ Și galben în odaie/ Sticlind ca o lanternă.// În umbra viorie/ Străpunsă de vreo rază/ Simțeai cum în chilie/ Un spiriduș veghează“ (Cămara cu umbră). Nu absentează într-un atare cadru de vis rustic figura bunicii care „Se scoală-n zori, deretică și coase,/ Frămîntă pîinea, spală, freacă vase,// Sapă-n grădină, altoiește merii,/ binecuvîntă iarna, ziua verii.// Și cînd mai lasă grijile deoparte,/ Doarme puțin în umbra ei de moarte…“ (Rai). Insistent, grădina copilăriei revine cu feeria sa edenică, posibilă doar pentru că se află sub stigmatul irevocabilei pierderi: „Sub care zări, sub ce moloz/ E azi grădina nepereche/ În care mirosea a roz/ Și verdele-mi cînta-n ureche?“ (Culoare, sunet și miros). Complementar, dragostea pentru animale precum o pavăză suplimentară față de ingerințele existențiale (Calul, Rudenie, Prefață). La fel atașamentul față de obiectele familiare a căror abordare animistă certifică neîngrădita libertate emoțională a ființei: „Orice lucru ascunde un suflet, știați?/ Bunăoară-acest toc care gîndul mi-l scrie;/ Și oglinda, din ceața ei argintie,/ Deschizînd către noi ochi adînci și ciudați…“ (Lucrurile). Libertatea al cărei fior a pătruns-o pe tînăra prigonită în așa grad încît într-un timp mai clement o prezintă într-o combinatorie de satisfacții și aspirații cinegetice, de teluric și angelic (Necumpătare). Fără a părăsi liniamentele din capul locului avute în vedere, autoarea le acutizează transferîndu-le în amintire, într-o cheie nu o dată dureroasă. Rafinatul text romanțios capătă contururi elegiace: „Revin desfigurate gînduri, fapte/ Din noaptea vremilor îndepărtate:/ Chipuri și vorbe și dorinți inapte/ De-a mai renaște în deplinătate.// Memoria cu bolnavă fervoare/ Sapă adîncurile lunecoase,/ Scoțînd la suprafață grămăjoare/ De zgîrciuri vineții și rest de oase“ (În lan de cruci). Recitită acum, această creație strîns legată de un capitol trist al istoriei ne face surpriza de a constata că a rămas mai proaspătă decît nu o dată stihurile blazatului prezent. Doina Sălăjan e o poetă aparte pe care istoria literară se cuvine a o scoate în lumina vie a unui atare efect.