Opțiunea lecturii poate deveni o formă benignă de toxicomanie nesupusă rigorilor niciunei legi. Valery Larbaud se referea, prin însuși titlul dat unei cărți, la viciul nepedepsit al lecturii, numai că, dacă vom accepta că suma viciilor este constantă, putem fi de acord că în societatea contemporană au apărut foarte multe alte vicii, penalizabile, în detrimentul aceluia inofensiv al lecturii. Lectura-tranchilizant sau lectura-drog constituie în zilele noastre o rară încercare de acces nepedepsit la porțile vreunui paradis artificial. Însă, în aceste ultime săptămâni, când anxietatea se simte atât de prezentă, este explicabilă apropierea de literatură a unora dintre semenii noștri, nu atât din necesitatea interioară a desfătării estetice, cât din intenții preventive. George Barițiu sintetiza astfel, într-un argument din „Foaie pentru minte, inimă și literatură“, conștiința valorii utilitar didactice și pe aceea a plăcerii pur estetice a cititului, pe care, fără a le opune, le și separa: „lectura poate să fie de două feluri: una procopsitoare și alta desfătătoare sau cum îi zicem pentru trecere de vreme“. Însă, în actualitatea imediată, putem vorbi și despre o lectură procopsitoare pentru trecere prin vreme, dacă ne referim la romanul Ciuma. Ocazia a oferit-o recenta-i reeditare la Editura Gallimard, la comemorarea a 60 de ani de la dispariția lui Albert Camus (într-un accident rutier, împreună cu editorul său, Michel Gallimard).
Vorbind în termeni de teoria lecturii, lectorul prezumtiv – cel pe care Albert Camus îl dorea fără a-l cunoaște și căruia îi imagina un contur idealizat – a ajuns să se confunde în aceste săptămâni cu lectorul propriu-zis, real (sau empiric). Având acum o identitate socio-culturală bine circumscrisă temporal, cineva care se apucă să citească efectiv, mai mult sau mai puțin adecvat, textul romanului Ciuma, îl apreciază în funcție de gradul de educație, de cunoștințele literare deținute și de puterea interpretativă. Modul lecturii sale este impredictibil, ghidat de unele deprinderi de a citi, el adaptând textul codurilor personale și codurile personale textului într-o manieră adeseori simplistă și, în orice caz, aleatorie. În plus, dincolo de posibilele inadvertențe ale înțelegerii textului, trebuie ținut cont de aspecte ale proiecției subiective, de conotațiile personale acordate, de caracterul idiosincretic al asocierilor și disocierilor făcute.
Dintotdeauna, lecturile au comportat o alegere – fie ea bună ori rea – și o punere în situație. Este foarte bine că în Franța și în Italia s-au cumpărat într-un număr impresionant exemplare din romanul Ciuma în ultimele trei luni (în primele trei luni de la aparția sa, în 1947, se vânduseră 100 000 de exemplare). Și în România este posibil să crească vânzarea ediției din 2018 a romanului, reeditat de Editura Polirom. Dar nu știu în ce măsură cumpărătorii, de oriunde ar fi ei, dornici de a afla din lectura romanului informații suplimentare asupra felului în care trebuie să se păzească de pandemia actuală sau să vadă efectele ei, au orizontul de așteptare satisfăcut pe deplin. Neîndoios că unele bănuieli le sunt confirmate cititorilor medii (la care mă refer în rândurile de față).
Astfel, în roman, odată descoperită și decretată boala contagioasă, autoritățile lipesc în mod discret afișele în loc să le pună la vedere, pentru a avertiza locuitorii asupra gravității epidemiei (cam așa se făcuse, la vreme de nenorocire, și în alte părți, de exemplu „când s-a declarat holera, în 1913 (că dacă nu se declara/ De la primărie, ca pacea ori războiul, lumea nu credea“ – Marin Sorescu, Chișu și holera, în La Lilieci). Nimic surprinzător să se descopere la lectură că reprezentanții armatei și ai poliției se ceartă pentru a alege cele mai bune decorații. Și nici de mirare că prefectul este foarte încântat de organizarea înmormântărilor (și la noi se aude vorbindu-se despre vreo „înmormântare frumoasă“). Ca să nu mai vorbim despre mulțimea dubioasă a afaceriștilor, a negustorilor și a escrocilor, care profită din plin de pe urma flagelului. În schimb, părerile vor fi împărțite între cititorii „apocaliptici“ și cei „integrați“ în privința predicilor prin care părintele iezuit Paneloux le atrage atenția concetățenilor că își merită pedeapsa divină.
În afara acestor detalii de suprafață, este oare disponibil grăbitul cititor mediu să înțeleagă mesajele profunde după lecturarea romanului Ciuma? Iar aceasta, în condițiile în care astăzi, mai mult decât altădată, înfruntăm riscul de a contura cu mare greutate profilul cititorului mediu, deoarece s-au accentuat diferențele de tipuri culturale, s-au diversificat schimburile interculturale şi s-au produs accentuate mutaţii ale gustului estetic, din ce în ce mai pervertit. O psihologie diferențială a receptorilor, o structură specifică a lor este dificl de stabilit, putându-se aproxima doar un prag minim de încadrare (în Petite Digression, Voltaire scria despre orbii care se pretindeau a fi experți în aprecierea culorilor şi, fiind ironizați de surzi, revendicau dreptul de a fi lăsați să judece arta muzicală).
Desigur că se va sări peste secvențele descriptive sau peste dialogurile „filosofice“, care vor părea plictisitoare, cititorii grăbiți nutrind convingerea că paragrafele omise nu vor prejudicia în niciun fel înțelegerea globală a „desfășurării acțiunii“. Firile mai pragmatice nici măcar nu vor cumpăra romanul și se vor apuca să citească, în mod economicos, confortabile „discursuri de escortă“, texte rezumative ori integrative – numite cândva, de reputatul specialist în psihologia educației David P. Ausubel, „organizatori anticipați“ (advanced organisers) –, destinate să ofere un cadru clarificator și sumativ achiziției de informații despre acest roman. Să mai spun că un rezumat, chiar și în condițiile în care este foarte bine redactat, nu poate fi edificator? În cel mai fericit caz, el oferă o idee schematică despre ceea ce se petrece în roman, nu despre ceea ce îi conferă valoare estetică. Neglijând valențele estetice și transmițând doar câteva aspecte legate de trama epică şi de personaje, mai subzistă oare într-un conspect suspect ceva din „nobila inutilitate“ a artei camusiene?
În epoca imaginii, atrasă de vizual, prioritatea senzației în fața reflecției conduce la reculul lecturii, dincolo de efectul psihologic al însingurării și al izolării. Or, romanul Ciuma nu este un produs anxiolitic apărut pe piața literară, nu prezintă soluții profilactice active, ci oferă prilej de trăire a stării catharctice, deoarece nu trebuie să ne iluzionăm asupra putinței literaturii de a schimba în mod direct și nemijlocit datele realității. Însă nu este mai puțin adevărat că, dacă omenirea creează opere literare, și literatura, la rându-i, modelează omul, înlesnindu-i starea de veghe responsabilă asupra lui însuși. Este o stare de veghe indusă de faptul că, pe parcursul romanului, boala ciumei dislocă sentimentele și, în afara despărțirilor fizice, a blocajelor și a interdicțiilor de tot felul, le inoculează celor scăpați cu viață, care au aerul unor emigranți, conștiința exilului, a înstrăinării (inițial, Camus avusese intenția să pună cărții titlul „Les Séparés“). De nevăzut, dar fiind prezentă peste tot, contagiunea pune la grea încercare fiecăruia dintre cei izolați de lume frica și credința, dar mai ales sentimentul solidarității și comportamentul moral față de semeni.
Argumentul pentru care Albert Camus a primit Premiul Nobel, după zece ani de la apariția romanului, a fost că a scos la iveală, cu o lucidă stăruință, problemele ce se pun „conștiinței umane în vremea noastră“. Într-o scrisoare deschisă din 1955 adresată lui Roland Barthes, care scrisese un articol asupra Ciumei, Camus a contrat interpretarea pe care acesta o dădea romanului, și, îndeosebi, afirmația că ar pune bazele unei morale antiistorice și unei politici a solitudinii. Desigur că nimeni nu poate ști mai bine decât autorul care i-au fost intențiile (lupta Rezistenței franceze împotriva nazismului), dar, dincolo de acestea, o dovadă ficțională evidentă că are dreptate este faptul că orașul asediat de ciumă se apără, evoluția de la solitar la solidar constituind fundalul acestei revolte (o revoltă în sens camusian – de luciditate în fața absurdității propriei existențe și a nonsensului vieții, în general).
În limba latină, „pestis“ nu semnifică doar boala care a primit numele ca atare în limba franceză, ci orice fel de calamitate globală sau de nenorocire individuală. Altădată, se putea cineva îmbolnăvi de „ciumă“ și din dragoste, așa cum citim în versurile lui Ronsard: „Je cognoy bien qu’il me fera mourir,/ Et je ne puis ma douleur secourir,/ Tant j’ay sa peste en mes veines encloses…“ (Les Amours). Dragoste în vreme de ciumă! În concepția lui Albert Camus, iubirea – ea însăși o pasiune ce își asumă riscuri fatale – devine mijloc de salvare din calea absurdului. Însă nu este vorba despre salvarea în sens religios, mântuitor, prin acea „caritas“ a moralei creștine, ci de o iubire care împrumută condiția „sisifică“ a omului „străin“ și „revoltat“. O întrebare majoră pe care și-a pus-o ateul Camus ține de felul cum trebuie să te porți dacă nu crezi în Dumnezeu ori în principii absolute și nici în posibilitatea rațiunii de a ordona o lume irațională. Altfel spus, cum este cu putință ducerea existenței sub semnul absurdului? Răspunsul constă în faptul că omul se poate opune absurdului prin solidaritate umană, printr-o acțiune onestă dusă în numele unei „sfințenii laice“.
Mesajul profund al romanului Ciuma rămâne acela că, mai grea decât toate bolile de pe lumea aceasta, endemice sau nu, este boala vieții înseși. Iar ființa umană, orice ar întreprinde, nu-i va găsi leacul, pentru că nu există vreunul definitiv niciunde și nicicând. Toate acestea se contrag în ideea camusiană a absurdului lumii și al vieții. Mai mult decât o lectură cu caracter „anxiolitic“, structura alegorică a romanului Ciuma oferă o reflecție profundă (ce s-ar impune să devină anxiogenă) asupra atitudinii și comportamentului pe care trebuie să le adoptăm pentru trecerea prin vreme de cumpănă. Dar, indiferent de felul în care este receptat mesajul de factura unui umanism responsabil, rămâne îmbucurător faptul că romanul lui Albert Camus revine în actualitate. Ceea ce nu mi se pare a fi deloc absurd.