Creatorii și tulburata lor viață

După mai multe cărți foarte apreciate, unele cu mare extensie istorică, de analiză acribioasă, Paul Johnson ne propune un op dedicat creatorilor. Treaba nu este prea simplă, creația vizând un fapt sau un proces intim legat de umanitate, de cadrele de existență ale culturilor și civilizațiilor ce ne-au definit evoluția. A găsi un eșantion sau a reuși să decupezi canonul din acest punct de vedere poate fi o întreprindere temerară. Dar erudiția excepțională, experiența editorială și un anume fler l-au ajutat pe autor să-i identifice pe cei care au întrupat prin destinul lor o masă critică de creativitate. Astfel, 17 personalități, cu vieți înșirate de-a lungul a aproape 700 de ani, sunt înfățișate prin biografiile și operele lor ca fiind marii creatori, reperele inconturnabile atunci când am fi îndemnați să nominalizăm numele celor mai prestigioși născocitori ai noului, prin aportul rațiunii și imaginației și sub beneficiul unui strop de nebunie, geniu și comportament rebel. Fără îndoială, operațiunea de constituire a canonului în chestiune a presupus o reducție mai mult decât severă, existând premise foarte serioase ca un alt autor să vină cu zeci de alte nume alternative, cu șanse de a propune un lot al marilor creatori la fel de redutabil și de legitim (eterna problemă a validității și friabilității oricărui canon!).

Paul Johnson nu ne-a pregătit un eseu despre creație. După o introducere din care aflăm că actul născocitor este „un remediu împotriva neajunsurilor cotidiene“ dominat de atributul originalității, dar și de osteneală cruntă, și că marii creatori sunt personalități puternice și capabile să învingă obstacole, să decidă în orizontul riscurilor de tot felul (chestiuni relativ banale), intră în acțiune cunoscătorul fabulos, cel ce ajunsese să fie, în 2006, când a apărut cartea, o enciclopedie, la aproape 80 de ani. Farmecul cărții este dat de blindajul informațional bine însiropat cu spirit ironic, cu acuratețe stilistică, accesibilitate și mai ales cu analiza subtilă a unui istoric rodat într-o activitate ce i-au adus unanime elogii. După un mare succes cu Intelectualii, în care a strălucit vorbind despre metehnele grave, despre carențele caracteriale și infirmitățile sufletești ale unor imense figuri culturale (intelectualii sunt cei care, potrivit lui P. Johnson, acordă mai mare importanță ideilor decât oamenilor), proiectul livresc ce-i viza pe creatori era pândit de eșec, câtă vremea a scrie despre malefic este infinit mai tentant și mai expresiv decât a cădelnița virtuți și a inventaria fapte glorioase. Binele este searbăd, călâu, inducând somnolență și plictis; răul are aplomb, e viril și, mai totdeauna, spectaculos. Știind foarte bine asta, autorul a avut grijă să vâneze spiritul creativ la pachet cu inși carnali, realizând din nou un mixtum în care anvergura eterată a personalităților cu indice creativ major este pusă în pielea unor ființe adesea dubioase moral, urâcioase dacă nu de-a dreptul lichele, poame rele de care te-ai feri cu orice preț să-ți fie vecini sau companioni.

Din ce sau din cine este format lotul atât de rafinat și ultra-exclusivist al creatorilor? Înainte însă de-a o spune, e obligatoriu să consemnăm excluziunile. Nu sunt creatori, potrivit autorului, oamenii de știință. Ei pot fi dominați de spiritul curiozității, pot avea intuiții, pot fi originali, dar ceea ce-i caracterizează este imboldul necurmat al cercetării, calitatea de-a inventaria date și de-a proba ipoteze. Vedem că din carte lipsesc, de asemenea, filosofii. Credem că și asta este pe deplin justificat, din moment ce, fără s-o spună explicit, putem deduce că filosofii nu sunt creatori în sensul tare al conceptului, cât mai degrabă minți speculative, „țesători“ conceptuali, „croitorii“ unor pânze cu teorii ce alcătuiesc (sau nu) sisteme. Creația lor este ținută într-un corset reflexiv menit să inhibe orgia fanteziei. Scântei de geniu au și unii și alții, dar creația, ca angajament în orizontul dintre realitate și ficțiune, este un apanaj al artiștilor. În baza acestui raționament, canonul este restrâns la câteva nume de poeți, prozatori, dramaturgi, pictori, arhitecți, designeri, creatori de modă sau cineaști.

Dincolo de argumentele valide prin care își explică gestul de a-l fi selecționat pe unul sau pe altul în canonul creativității, Paul Johnson nu ezită să ofere, ca un fel de cadou, de bonus, în numele efortului nostru de a-i fi tovarăși printre hățișurile celor 17 biografii, fel de fel de informații de budoar, de fapte care ar intra oricând într-o selecție pentru prima pagină a tabloidelor, dacă nu chiar a publicațiilor de-a dreptul deocheate. Din acest punct de vedere, textele dedicate unor celebrități precum Victor Hugo, Louis Comfort Tiffany și Pablo Picasso constituie, pe anumite secvențe, pagini dintr-o critică de moravuri în acvaforte. Foarte bine documentat, mucalit, punând stigmate acolo unde se cuvine, în ciuda amplitudinii creatoare a cutărui geniu, autorul are o plăcere aproape sadică să chicotească pe seama unor pățanii menite să ne uluiască pe noi, cei de astăzi, atât de copios antrenați în ipostaze de consumatori ai plăcerilor frivole. Triunghiul amoros Hugo – Adèle – Juliette Drouet, flagrantul în care sunt surprinși autorul Mizerabililor și Léonie sau faptul că în ziua înmormântării marelui romantic bordelurile din Paris au fost drapate cu mătase neagră, în memoria celui care le frecventase până la 83 de ani, toate astea pot induce un sentiment de disconfort în raport cu imaginea „prelucrată“ a ilustrului Hugo (totuși, o minte mediocră). Leon Blum îl calificase drept „budist imbecil“, Leconte de Lisle îi pusese sigla de „prost cât Munții Himalaya“, iar Chateaubriand, care îi fusese maestru, îl numise „pruncul sublim“, dar nu din perspectiva inocenței, ci a unei anumite precarități cognitive. Imediat ce-i identifică păcatele, Paul Johnson se dezlănțuie, cam la fel cum o făcuse, în Intelectualii, față de Rousseau, Sartre sau Brecht. De altfel, capitolul dedicat lui Victor Hugo are titlul Un geniu fără minte, dezvăluind nu doar opiniile despre autorul pamfletului Napoleon cel mic, ci și comportamentul oportunist sau perfid al acestuia (doar un exemplu – a angajat 300 de susținători/ ciomăgari cu ocazia premierei piesei Hernani, la Comedia Franceză, extrem de violenți la modul fizic față de oricine ar fi contestat triumful dramaturgului).

Numai că Pablo Picasso s-a dovedit a fi o canalie și mai mare! Îl diferenția de V. Hugo, poate, profilul de bădăran cu puseuri psihopate. Comportamentul față de femei e respingător – „Prefer să văd o femeie moartă decât s-o văd fericită cu altul“, i-a mărturisit unui prieten (p. 347) –, iar față de binevoitori, de cei care l-au ajutat în diverse ocazii, a fost de o ingratitudine patentă, plăcându-i să spună că „nedreptatea e un act divin“. Paul Johnson pune acest mod patologic de a reacționa al artistului spaniol pe handicapul de a nu distinge adevărul de fals și ceea ce este corect de ceea ce este greșit (p. 345). Nu întâmplător, cel ce a aderat la comunism, în 1944, refuzând orice distanțare de stalinism, îl prefera pe Marchizul de Sade.

accentele expresioniste care îi particularizează pe cei doi sunt întregite cu secvența party-ului, din 1911, cu 150 de invitați, oferit de Louis Tiffany, la sediul casei sale, Laurelton Hall, din Long Island, New York. Oficiantele, prostituate îmbrăcate în veșminte stil Grecia antică, au purtat un păun viu pe umăr, fiind experte în a-i distra pe „domnii intelectuali“ prezenți.

Toate acestea indică posibila crevasă între anvergura unui creator și destinul lui de biet om, viețuind în complicitate cu viciile sau ciudățeniile hărăzite prin poftele trupești. Ceea ce contează până la urmă este opera, acel har, talan ­tul pus în el de Dumnezeu, oferindu-i-se șansa (ce privilegiu!) să sfideze, pentru o clipă-două, chiar deșertăciunea.

Ceilalți creatori canonici sunt înfățișați cu probitate și acuratețe (P. Johnson este un portretist excepțional): Chaucer, Dürer, Shakespeare, J. S. Bach, Turner, Hokusai, A. Pugin, E. Viollet-le-Duc, Mark Twain, T. S. Eliot, C. Balenciaga, Christian Dior și Walt Disney. Nu lipsesc nici în cazul lor analizele subtile, fiind repertoriate și unele „incidente“ biografice de efect. În ceea ce le privește pe femeile-creator – Jane Austin fiind „cartografiată“ alături de Madame de Staël și George Eliot – observația autorului este cât se poate de pertinentă: acestea au devenit scriitoare și au ieșit din banalitatea unui destin croit de mentalitatea secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea numai în măsura în care au „trișat“ chingile genului, evadând dintr-un pat al lui Procust: „Dacă ar fi fost o femeie frumoasă /…/, Jane s-ar fi căsătorit și-ar fi adus pe lume copii în loc de romane, iar noi n-am fi auzit niciodată de ea“ (p. 167).

Cartea se termină cu o frază menită să menajeze invidia noastră față de marii creatori, câtă vreme „munca lor reprezintă o experiență dureroasă, adesea cutremurătoare, care trebuie mai degrabă îndurată decât savurată, preferabilă doar condiției celor care nu creează“. Un creator „artizanal“ este, e limpede, ferit de asemenea cazne, rămânându-i, poate consolator, gândul bovaric al unui canon implauzibil.