Zilele acestea, diminețile atît de clare și de pure mătură zgura lăsată peste tot în mine de frici. Tot felul de frici. Stau în pijama, da, pe spate, și privesc pe geam cerul atît de frumos, atît de albastru și atît de aproape de mine. Dacă privesc acest cer, pot să fiu oriunde am fost fericită. Pot să fiu în Toscana sau în Cuba sau într-o grădină cu cireși tocmai înfloriți de la Tokio, pot să fiu la Sinaia sau la Sydney, la Plaiul Cornului sau la Edinburgh. Sau la București. Unde sînt. Și unde am fost de atîtea ori fericită, dar și unde am ratat de atîtea ori starea aceasta. Din pricina mea. În ultimii ani am făcut lucruri extraordinare, rare sau chiar unice și nu am mai avut stare să ajung din urmă bucuria împlinirii lor.
Întotdeauna la ședințele de redacție, de cînd am pășit la „România literară“, ochii mi-au picat invariabil și îndelung pe un panou mare și impozant ce domina un perete al încăperii. Refugiu și popas. O schiță de décor, un studiu în alb și negru de la „Revizorul“ lui Pintilie din ’72, un spectacol despre care vorbim adeseori în întîlnirile noastre pentru sumar. Ani de zile am studiat fiecare linie, fiecare tușă, îngroșările, hașurările, indicațiile scrise în prelungirea unui obiect, am scanat în sus și-n jos atmosfera bine conservată a unui mare spectacol făcut de mari artiști, mi-am populat desenul cu actorii de pe scenă și cu mișcările lor, am însuflețit schița, m-am plimbat pe pasarelă, m-am mutat de pe un scaun pe altul, am refăcut, secvențial și fragmentar, momente dintr-o montare pe care n-am văzut-o decît prin ochii celorlalți, o punere în scenă care se modulează în imaginația mea din amintirile altora, subiective, ale celor ce-au văzut „Revizorul“ lui Pintilie de la Teatrul Bulandra. A fost primul lucru de care m-am atașat în redacție. Schița de decor am primit-o cadou de o zi a mea de naștere. Ea poartă semnătura extraordinarului artist avangardist, arhitect scenograf, profesor PAUL BORTNOVSKI și este pusă în casa mea. În fiecare zi sau în orele din noapte cînd bîntui peste tot căutîndu-mi somnul, trec pe lîngă ea.
„Aspirația mea aș numi-o scenografie de stare. Aspir către un decor de stări, doresc crearea scenică a unei structuri de stări, a unor sisteme de stări. „Starea“ reprezintă aspirația mea, tema meditațiilor mele scenice. Obișnuiesc chiar, în notele mele, ca un mod de lucru, să încerc să „enunț“ stările, să mă apropii de o conceptualizare a lor… Schițez formulări ca „demnitatea sărăciei absolute“ – „Inima mea este pe înățimi“ de Saroyan – sau un decor „al imensei prostii“, „al stupidității“ – „Căsătoria“ și, respectiv, „Revizorul“.
Paul Bortnovski era o sumă de stări el însuși. Rigoarea cu care desena sau gîndea punea la adăpost un artist căutător pe dinăuntru, conștient de mintea sa, de valoarea sa, dar îngrozitor de modest, un artist briliant, cu idei clare, pragmatice, cu o construcție a minții mult peste timpul său, cu o manualitate extraordinară și cu spirit născocitor nu doar de soluții scenice, de decor, de lumină, dar și de mici construcții practice, concrete, inteligente. Așa era Atelierul lui, din casa lui de pe strada Matei Voievod. Tehnica asamblării rafturilor din biblioteca lui este patentul lui. Îmi părea dezordine. Mape cu schițe, desene, cărți, reviste, albume. El știa să extragă dintr-un loc precis, cu o precizie formidabilă ceea ce dorea să-ți arate. În fața geamului era un pom înflorit. Am privit cerul. Albastru, clar, pur, strălucitor. Ca Paulică Bortnovski.
Am recitit zilele acestea o carte, unică pînă acum la noi din punctul de vedere al domeniului investigat, despre o anumită profesiune și despre un profesionist. Despre care am mai scris acum mulți ani, cînd a apărut. O carte serioasă și complexă despre creația arhitectului scenograf PAUL BORTNOVSKI, un model, un artist de anvergură în lumea teatrului. Și nu numai. Impresionant rămîne devotamentul și simțul datoriei, într-un fel, cu care regizorul și profesorul Valeriu Moisescu s-a implicat în inițierea și coordonarea seriei de volume ce formează colecția „Maeștri ai teatrului românesc în a doua jumătate a secolului xx“, serie deschisă acum cîțiva ani cu un volum Radu Penciulescu. Demersul pe un tărîm aproape neinvestigat la noi – scenografia – tratat de multe ori cu superficialitate de privitori și de comentatori, mi se pare că aduce un beneficiu acum, prin acestă apariție dirijată de Valeriu Moisescu, chiar dincolo de recuperarea complexității unei personalități formidabile ca aceea a lui Paul Bortnovski. Mi se pare, totodată, și un fel de inițiere într-un domeniu cultural de mari subtilități și profunzimi, cum este, în fond, scenografia. M-am gîndit mereu la omagiul pe care regizorii mari ai lumii, dacă ar fi să-i numim doar pe Peter Brook și pe Giorgio Strehler, dar și numele importante ale regiei românești de teatru l-au adus consecvent acestei arte, valorii pe care o imprimă unei montări, desenului pe care îl lasă în memoria spectatorului, jocului tăcut al formelor și volumelor, ideii textului exprimată prin alt tip de limbaj, acela vizual, plastic, tridimensional.
„Revizorul“. Spectacol epocal, în care Pintilie a indus genialitatea în fiecare personaj, în fiecare obiect, în fiecare gest. Decorul meu răspundea intuițiilor lui Pintilie, venea să împlinească proiectul lui de a construi o satiră neiertătoare la adresa prostiei.“
Structura volumului este limpede și aduce în centrul discuției un artist complex cum este Paul Bortnovski. Tehnica realizării cărții este aceea de a parcurge spațiile pe care domnia sa le-a populat: arhitectura teatrală, scenografia de teatru și film, studiile și publicistica lui Paul Bortnovski, temele abordate în interviurile, nu foarte multe, acordate de-a lungul timpului, ciclurile de reflecții grafice la intersecția dintre scenografie, arhitectură, urbanism și land art, completînd toate acestea cu datele biografice.
„Omul care aduce ploaia“, „Copiii soarelui“, „Vară și fum“, „Regele moare“, „Nu sînt Turnul Eiffel“, „Moartea lui Danton“, „Livada cu vișini“, „Victimile datoriei“, „Revizorul“, „Danton“, „Căsătoria“, „Generoasa fundație“, „Caligula“… Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Moni Ghelerter, Radu Penciulescu, Crin Teodorescu, Valeriu Moisescu, Horea Popescu, Sanda Manu, Dinu Cernescu, George Teodorescu.
Discursul solid a lui Paul Bortnovski, exprimat prin cuvînt și imagine, un discurs plin de forță, de un rafinat și modern mod de a-și privi profesiunea și contemporaneitatea este presărat de-a lungul cărții. Felul în care își comentează intențiile de decor la diferitele spectacole devine o modalitate care îl introduce pe cititor în dinamica unui alt tip de limbaj, în alt tip de a privi o montare și universul ei pe scenă, provocînd, poate, un alt fel de interes, avizat, să-i spunem. Paul Bortnovski, arhitectul sedus de Liviu Ciulei întru magia teatrului, este un intelectual de rasă, cu formație solidă, la curent cu tot ce este major și de anvergură în spațiul mondial al arhitecturii și, deopotrivă, al scenografiei. Proiectele fabuloase pentru construirea unor teatre cu scene complexe, mobile, reasamblabile, studiul pînă în cel mai mic detaliu al fiecărei etape de elaborare pun în valoare o minte cucerită pentru totdeauna de modernitate. Pledoariile pentru ieșirea din rigorile scenei a l’italienne sînt adevărate obsesii, formulate coerent încă din anii ’60 și susținute argumentat și consecvent pînă astăzi. Ideile arhitecturale și scenografice ale lui Paul Bortnovski au anvergură, stil, inovație, neliniște intelectuală, poezia creației. Totul se plimbă elegant între rigoare și poezie, între precizia liniilor și traseelor care constituie fundamentul unei construcții și stările unui décor sau altul. Peste toate și în numele lor, o boierie a unui spirit mare. Simt peste tot în el Sinaia, spiritul regal și aerul liber. Sînt sedusă de arta și de dimensiunile anvergurii unui personaj contemporan: arhitectul-scenograf Paul Bortnovski. De lecțiile de teatru, de gîndire, de interpretare a formelor, stărilor. Ca lecțiile de muzică ale lui Leonard Bernstein.
Multe din chestiunile inovatoare și de reasamblare a unor puncte de vedere fundamentale pentru începuturile UNITER-ului au fost elaborate de Paulică. Prezența lui în Senatul UNITER a fost providențială.
La ediția Festivalului Național de Teatru din 2019, i-am dedicat o expoziție. La care am visat din 2006. Istovită de zbuciumul infernal de a salva Festivalul și de a-l face așa cum l-am construit în cap și pe hîrtie, de enorm de multe chestiuni de urmărit, am ratat bucuria de a sta, cap-coadă, la asamblarea expoziției în una dintre sălile Teatrului Național din București. Fiul lui Paul Bortnovski, arhitectul Vlad Bortnovski, împreună cu Irina Tapalagă, coordonatorul expozițiilor din Festival și curatorul unora dintre ele au refăcut, unu la unu, celebrul Atelier al scenografului. Unic. Exact ca Paulică!
Într-o seară tîrziu m-am strecurat în Atelier. În liniștea aceea perfectă am auzit un creion hașurînd ceva pe o coală de hîrtie. Am întors capul. Prin fumul gros de țigară i-am văzut pe prietenii mei Paulică Bortnovski și Valerică Moisescu.