Dacă ar fi prins epidemia virală de astăzi, Noica nu s-ar fi sfiit să caute analogii menite a-i confirma schemele de gîndire. De pildă, ar fi văzut în pandemie o ilustrare a synalethismului – un raționament în patru trepte: 1. temă, 2. antitemă, 3. teză, 4. temă – pe care îl considera singurul instrument în măsură să surprindă logica vieții.
Argumentul lui Noica era că silogismul (din două premise scoți o concluzie pe bandă rulantă, potrivit unei inferențe banale în care gîndul alunecă sec de la general la particular) este o gîndire pînă într-atît de rigidă încît din ea nu se poate scoate nimic nou, și atunci e nevoie de un alt mod de a mișca gîndul, un mod insolit grație căruia posibilitatea noutății să dospească în chiar felul în care înaintează gîndirea. Pe acest mod l-a numit „synalethism“, un termen alcătuit din prefixul „syn“ cu sensul de „împreună“ și „aletheia“ cu sensul de „adevăr“. Potrivit lui Noica, adevărul nu e ceva fix, ci o înlănțuire de momente ce se desfac unul din altul după un „dans“ cu protocol invariabil: patru pași ce se leagă în cerc, astfel încît la finalul dansului să regăsești punctul de plecare. Ce rezultă este „înlănțuire adeveritoare“, cu cuvintele lui Noica. E precum un tangou în care pașii dansatorilor ascultă de porunca cifrei patru: un pas în față, altul în spate, încă unul într-o parte și apoi ultimul la punctul de plecare. E ca un zigzag în care tocmai abaterea de la linia dreaptă aduce noutatea, pe cînd în silogism nu exisă nici o abatere, doar un marș previzibil de trei pași sacadați. Aici însă, cu 1. înainte 2. înapoi 3. într-o parte și 4. iarăși înainte, schimbi macazul și lași noutatea să mijească în lume.
Aplicînd protocolul tangoului la pandemie, obținem următoarea schemă: 1. umanitate, 2. virus, 3. vaccin, 4. umanitate. Omenirea intră în contradicție cu un adversar pe cale de a o anihila, iar din contradicție țîșnește o soluție cu ajutorul căreia umanitatea iese cu fața curată. Adică: general (omenirea) – particular (virusul COVID-19) – individual (medicamentul) – general (omenirea). Dacă un virusolog îmi va obiecta că exemplul nu doar că e facil, dar că pe deasupra e împotriva adevărului, întrucît virușii există pe Pămînt cu mult înainte de apariția omului, atunci tangoul poate fi răsturnat: 1. virus, 2. omenire, 3. pandemie, 4. virus. În acest caz, particularul viral ajunge să răstoarne omenirea prin pande mia la care asistăm azi. Luptăto rul cel mai vechi răzbate ucigîn du-și concurentul. Dar cum dez nodămîntul pandemiei e cu totul imprevizibil, schema lui Noica îngăduie noutatea unei evoluții pe care nimeni nu o poate deocamdată prevedea. Dacă cititorii îmi vor imputa că fac variațiuni gratuite în marginea unei teme lugubre, îi rog să deschidă Scrisori despre logica lui Hermes, unde Noica își aplică schema „tangoului logic“ pe cele mai severe teme: de la extincția poporului celtic la nebunia cu care Pygmalion se îndrăgostește de o statuie, de la neputința aminoacizilor de a se lega într-un lanț proteic pînă la rezerva lui Kant de a da exemple concrete în Critica rațiunii pure. Totul poate fi prins într-o formulă conceptuală, cu condiția de a avea geniul de a găsi formula, iar Noica pretinde că a găsit-o în înlănțuirea tetradică a synalethismului.
Gîndurile acestea mi-au venit citind cartea profesorului Ioan Biriș despre ontologia lui Noica. Ioan Biriș e un intelectual de formație scolastică, asta însemnînd că pentru el logica e buchie sfîntă, la fel cum matematica e umbra lui Dumnezeu pe Pămînt. Cine vrea un model de gîndire autentică e musai să-l caute în prapurul numerelor, atunci cînd nu-l găsește în acatistul logicii lui Aristotel. Din acest motiv, cine nesocotește principiile logicii e un eretic căruia nu trebuie să i se dea voie să intre în altarul imaculat al filosofiei mântuitoare. Cu alte cuvinte, Biriș nu dă doi bani pe eseistica cu ifose estetice, de unde și accentul pe care îl pune pe rigoarea gîndirii logice. În ochii lui, cine scrie frumos leagă zulufi retorici în tropi inerți, contribuind în chip samavolnic la confuzia de idei în care se zbate omenirea. Ceea ce înseamnă că, pentru el, Noica este întîi de toate un riguros, și abia apoi un estet, caz în care Ioan Biriș se izbește de paradoxul mai greu de lămurit de ce tocmai rigurosul Noica scrie în tropi estetici de o frapantă calofilie. „Cititorul român, obișnuit cu o imagine a lui Noica de «filosof eseist», va putea surprinde, prin lectura acestei cărți, o altă față a filosofului român, respectiv o imagine de gînditor preocupat în mod profund, de spiritul matematic al metafizicii și de conturarea unei logici noi. După cum se cunoaște de la Leibniz încoace, numele se pot aplica tuturor entităților, de la lucruri și oameni la îngeri și la divinitate. De aceea numărul poate fi considerat «figura metafizică centrală». Or, din moment ce numerele se pot aplica întregii realități, rezultă că problemele metafizice pot fi soluționate după model matematic, iar întrebările de tip filosofic-metafizic sunt analoge celor matematice. Desfășurarea discursului ideatic din cele douăsprezece capitole ale cărții conturează tot atîtea trepte ale gîndirii lui Noica pentru soluționarea probleme holomeriei simbolice.“ (p. 10).
Textele din volum au fost scrise în decurs de zece ani (2009-2019), în chip de conferințe susținute la Simpozionul Național „Constantin Noica“, desfășurat sub egida Institutului de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru“ al Academiei Române. Rezultatul este o analiză la obiect a principalelor cărți ale lui Noica. Cum reiese din titlu, pe Ioan Biriș îl preocupă îndeosebi conceptul de „holomer“ (partea purtătoare de întreg, individualul purtător de general) pe care Noica îl propune în ontologia lui (în Devenirea întru ființă, în Scrisori despre logica lui Hermes și în Jurnal de idei). În urma analizei, autorul distinge trei proprietăți ale holomerului: nereflexivitatea, nesimetria și netranzivitatea. E un alt fel de a descrie „identitatea unilaterală“ și „contradicția unilaterală“, pe care Noica le teoretizează în cărțile lui. Cum distincțiile acestea sunt prea abstracte pentru a fi amănunțite într-o cronică de carte, le las în seama curiozității celor care vor dori să citească volumul lui Ioan Biriș. Nu pot adăuga decît că autorul folosește epitetul de „simbolic“ pentru a sublinia că, în ciuda pretenției lui Noica după care schema holomerului are o valabilitate universală, ea nu poate fi aplicată decît în domeniul valorilor spirituale, singurul loc unde putem da peste „părți purtătoare de întreg“.
Stiloul lui Ioan Biriș are o vădită tentă de glaspapir, adică autorul scrie clar, sec și placid, fără nici un dram de ferment estetic, detaliu secundar față de impresia evidentă că l-a studiat îndeaproape pe Noica. Volumul este o exegeză în cunoștință de cauză a ontologiei noiciene. Dar parcă e un dat ca logicienii să se zbată în netezimea fără fason literar a unui jargon care ucide orice poftă de a degusta textul. Tocmai de aceea la Biriș calupul de inferințe logice sufocă orice farafastîc literar. Autorul scrie cu lespezi inerte de limbaj fără viață.
În fine, dacă e să-i caut cu dinadinsul nod în papură autorului, i-aș respinge afirmația că Noica și-a exprimat ideile de bază chiar în prima carte, Mathesis sau bucuriile simple, în paginile căreia nu doar că își exprimă admirația față de metoda matematică, dar pe deasupra afirmă că întreaga cultură europeană este de tip geometric-matematic.
În 1934, cînd și-a publicat Mathesis-ul, Noica era prea tînăr spre avea idei proprii. Abia la vîrsta de 40 de ani, odată cu domiciliul obligatoriu de la Cîmpulung-Muscel, Noica va da semne de gîndire originală, iar sursa de inspirație a propriei viziuni nu e de găsit în vreun model geometric, ci în dialectica lui Hegel, sub a cărui fascinație a trăit pînă la moarte. În Mathesis Noica face variațiuni retorice în marginea ascezei pe care o cere cizelarea unui tînăr: să întorci spatele vieții exterioare spre a te clădi după un tipar de disciplină austeră. Sunt exact nuanțele pe care le detaliase mai devreme, și cu mult mai multă vervă decît Noica, Mircea Eliade: program sever de flagelare spirituală cu refuzul vieții în lume. Noica nu a fost un gînditor precoce, iar din Mathesis nu poate fi reținut decît stilul (adică tocmai partea eseistică pe care o respinge Ioan Biriș). Obiecția aceasta e o simplă tresărire polemică în marginea unui volum căruia numai răuvoitorii i-ar contesta gradul de profunzime exegetică. Ioan Biriș a scris o carte competentă despre gîndirea lui Noica.