Dumitru Micu este un critic și un istoric literar de o factură aparte, pe care o pune în valoare și avantajul de a fi trăit și lucrat până la capătul unei vieți destul de lungi: este un critic descriptiv dar și comprehensiv, căutând metodic vâna proprie autorului despre care scrie, stimulat mai ales de dorința realizării unor profiluri bine structurate și deci semnificative de scriitori. Recenzie, cronică sau eseu, textele sale sunt cel mai adesea explorări monografice, iar monografiile cele mai substanțiale – ale lui Arghezi, Blaga sau Coșbuc – sunt construcții exploratorii care se îndreaptă spre o concluzie încă îndepărtată, făcută mai degrabă din recapitulări, ceea ce îl face să îndemne pe cititor la sfârșitul monografiei Arghezi să se descurce singur: „rămâne ca cititorul… să-și extragă din zecile de volume un Arghezi al său”. Nu era probabil cineva care să nu accepte mici concesii pentru a salva întregul și scrie în monografia despre Călinescu de aproape opt sute de pagini că „Adeziunea sa la socialism a fost sinceră și totală, vibrantă… a înțeles că socialism înseamnă construcție”. În afara monografiilor tradiționaliste, s-a consacrat mai ales ca interpret al literaturii de la începutul secolului trecut: Poporanismul și „Viața românească”, Literatura română la începutul sec. al XX-lea, Istoria literaturii române 1900-1916 ș.a. A scris, împreună cu N. Manolescu, o sinteză asupra Literaturii române de azi: 1944-1964 (1965). Plasat ca vârstă între două generații ale profesorilor de la Literele bucureștene într-o perioadă de schimbări sensibile (mai tânăr cu un deceniu decât Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Al. Piru sau Ov.S. Crohmălniceanu, mai în vârstă tot cam așa, cu un deceniu, decât N. Manolescu, Mihai Zamfir, G. Gană), D. Micu s-a dovedit a fi un om de echilibru și un bun intermediar între diversele modele critice, având la activ mai multe încercări de racordare la modernitate care fac parte din bibliografia virtuală a tranziției noastre permanente: a scris monografia Limbaje moderne în poezia românească de azi, a scris despre Alice Călugăru, poezia Anei Blandiana și a condus teza de doctorat a lui Marin Sorescu. Dispărut la aproape nouăzeci de ani (în 2018), el este readus în discuție astăzi prin apariția unei culegeri intitulată Lecturi, opinii, evocări, exegeze, care reprezintă al treilea volum dintr-o serie de Studii, eseuri, articole prezentat de Lucian Chișu după ce primele două au fost publicate anterior, sub îngrijirea autorului. Cele aproape șapte sute de pagini ale acestui ultim volum dovedesc nu numai o generoasă opțiune a editorului, ci și o neașteptată vigoare publicistică a autorului, întrucât, deși nu se marchează locul și nici data publicării textelor în revistă – în vechea, dar buna tradiție a acestor culegeri – acestea pot fi cu ușurință stabilite: Blandiana, poeta după ’89, a apărut în „Nord literar”, nr.9 din 2011, Blaga în amintire în revista „Acasă”, care apare la București, Întâlniri cu Camil Petrescu a apărut în „Caiete critice” nr.1 din 2001 ș.c.l. Avem a face deci cu un volum masiv, făcut probabil în întregime din texte scrise de autor în ultimele două decenii, perioadă când a publicat și romanul său autobiografic Fata Morgana (în 2003), un titlu și poate un subiect de succes în acei ani când îl folosesc și Ion Grecea, și Dumitru Solomon, și Florența Albu, și Flavia Cosma, dar și Istoria literaturii române. De la creația populară la postmodernism (din 2000) și Lucian Blaga: autofăurirea prin logos (apărută în 2003), autor despre care D. Micu mai scrisese. După sumarul acestui volum nu se pot aproxima autori sau teme favorite ale autorului: există o sumă de subiecte ardelenești, inclusiv despre importanța uniației și despre suferințele ierarhilor care nu s-au supus ucazului de a trece la ortodoxie, dar și despre alte subiecte istoric fierbinți (Dramatica istorie a Basarabiei, Basarabia noastră sau Literatura română din Basarabia ). Caracteristice pentru apele liniștite ale felului cum criticul povestește conținutul sau măcar trama volumelor despre care dă seamă este micul eseu Crâmpeie de lume ardeleană, unde sunt decorticate trei volume de „proză rememorativă”: al lui Teodor Tanco, cu frumosul titlu Cândva mă voi întoarce acasă care, „strict vorbind”, este o „autobiografie jalonată de datele majore ale timpului istoric pe care îl traversează”, o carte a Ilenei Ioanid care înregistrează cu talent ultimele luni ale anului 1944 petrecut la Oradea, înregistrând multe orori, și o mică proză narativă despre viața într-o familie în care copilul asistă la crizele de violență ale tatălui, expuse „cu un realism critic neiertător”.
Interesant este textul Pierderea paradisului, despre grevele din 1933, care au marcat un preambul istoric pentru noul regim bucuros să le revendice precum și pentru temperatura momentului, unde este invocată mărturia în contradictoriu a lui Eliade care amintește în Memorii că „în anii 1933-1934 se putea încă vorbi. Mai târziu, chiar dacă nu exista poate Cenzură, trebuia să alegem subiecte mai curând culturale”. Pentru efectul de contrast se vorbește despre elevii și studenții din anii cincizeci care trebuiau să reconstituie evenimentele pe baza unor texte canonice ca De la cinci până la cinci al lui Ion Călugăru sau Uzina vie a lui Sahia și remarcă, pe bună dreptate, că, de fapt, „cea mai amplă operă literară provocată de erupția muncitorească din ’33, singurul roman ce reflecta lupta clasei muncitoare” era Întoarcerea din rai a lui Mircea Eliade (p.349). Fără îndoială că lucrurile nu sunt atât de simple după mai bine de trei sferturi de secol și un război mondial el însuși distrugător și cu răspunderi confuze, dar D. Micu are marele merit de a atinge aici o problemă de mare complexitate și plină de episoade insuficient lămurite (vorbesc desigur de problema literară și culturală) și nu putem decât regreta că își oprește demersul după ce îi semnalează interesul. Condensat și expozitiv în multe din recenziile sale, D. Micu se revanșează în mai multe texte unde plutește cu îndemânare între studiu și eseu, lăsând pagini de reală subtilitate și indiscutabil utile exegezei autorului în cauză. Un exemplu convingător este eseul Blaga romancier, unde menajându-și spațiul necesar, poate intra în complicațiile uneia dintre cele mai dificile opere pe care a lăsat-o posterității: romanul autobiografic Luntrea lui Caron. Pe bună dreptate, criticul începe prin a-și manifesta surpriza de a vedea în poetul metafizic și în autorul unor pagini – și ele postume – despre tinerețea sa pe prozatorul unei vieți cu valori simbolice, desigur, dar care se desfășoară strict în termenii autenticității pentru că Axente Creangă, alter ego-ul scriitorului, „repetă întocmai traseul etapei finale a biografiei autorului, reface din amintiri momente anterioare (dublă retrospecție! n.n.), suportă șicanele îndurate în anii cincizeci de Blaga, fiind marginalizat în același mod ca el”. Mai mult, nu doar Blaga poate fi recunoscut în detalii, ci și soția, fiica și alte femei cu care s-a intersectat. Toate dezvăluirile și reconstituirile merg până la un punct, pentru că poetul „și-a obiectivat în personaj mai mult dimensiunile de suprafață ale spiritului, prea puțin (…) pe cele de adâncime”. Este atât de puternică impresia de autenticitate biografică a romanului încât criticul îi reproșează, într-un fel, că îi dăunează acestui fond de adevăr pentru că ar conține „oarecum gratuit, fără vreo funcționalitate documentară, inclusiv epos din sfera fabulosului… descripție, autoanaliză, lirism”, lăsând la o parte afirmația decisă că avem a face cu un roman, Luntrea lui Caron, și nu cu o autobiografie cu oricâte inserții lirice ar avea: nu conțin așa ceva și cele mai documentare biografii ale lui Blaga și ai anilor lui de restriște, de la „efigiile documentare” ale lui Bazil Gruia la cele patru tomuri ale biografiei lui Ion Bălu? Printre scoriile acestor texte se pot găsi ușor și exemple ale unei exprimări neglijente, care devine uneori supără – toare. Despre Virgil Duda începe: „Altfel, complet altfel decât în romanele lui Norman Manea, cu mijloace esențial diferite e descris mediul uzinal în proza lui Virgil Duda… Totul diferă la cei doi romancieri, începând cu natura și implicit temperatura scrisului” etc. (p.536) ; alt exemplu: „Automenținută, decenii, în obscuritatate (cutare) s-a revelat deodată, spectacular, printr-un întreg cvartal de studii” (e vorba de patru volume), sau: „Criticul nu face abstracție de individualitatea operei literare, un indiciu în acest sens fiind și marele număr de studii introductive la scrieri separate ale unor autori foarte diferiți și inegali” (ambele la p. 774) etc. Numeroasele texte ale lui D. Micu din volumul de față selectează piese de proveniențe și valori diferite: o reală vocație critică, un mai mic interes pentru partea istorică a eseurilor sale, lasă să se vadă din nou, după un lung arc de timp, pe tânărul scriitor care a debutat ca poet, elev fiind, și nepărăsind niciodată de fapt domeniul literaturii în care a recidivat cu versuri și proză. Foarte util reconstituirii profilului său complicat, cele șapte sute de pagini ale volumului de Studii, eseuri, articole atestă o activitate pe deplin realizată a unui critic care a marcat epoca noastră.