Tăcerea criticii

Afirma colegul nostru, în nota anterioară, că astăzi, la noi, se citește puțin sau deloc. Nu găsim că este întru totul adevărat. Dacă luăm ca reper cota de vânzări a anumitor autori, se citește enorm. Exemple? Irina Binder, Andrei Ciobanu. Sunt doar două nume dintr-o serie mult mai largă. La o privire rapidă, se poate spune că aici nu avem de-a face cu literatură propriu-zisă, ci cu niște produse sub-culturale, care fac mari compromisuri, cedând prostului-gust de dragul succesului. Însă avem dreptul să-i judecăm astfel pe acești autori? Am spune că nu. Cel puțin până când critica literară competentă și de autoritate recunoscută nu se oprește asupra producției lor și nu dă un verdict, da sau nu, bazat pe o argumentație profesională convingătoare. Deocamdată, literatura serioasă întoarce spatele, cu superioritate, acestui domeniu, îl ignoră ca și cum n-ar exista. Ceea ce, evident, este păgubitor. E de datoria criticii să facă ordine, să facă lumină în spațiul literaturii. Și să stabilească adevărata scară de valori. Opinia criticii poate să nu fie luată în seamă, publicul văzându-și mai departe, liniștit, de plăcerile sale. Dar e obligatoriu ca acești cititori profesioniști care sunt criticii să exprime un punct de vedere. Oricum, tăcerea nu e o variantă de lucru, mai cu seamă când în fața noastră stau titluri care ating tiraje de sute de mii ori, chiar, se spune, tiraje de un milion de exemplare.