Lipsa criteriilor critice și, mai ales, tentativa de abolire a criteriului estetic, în favoarea altor tipuri de lectură, duce la ștergerea diferențelor dintre literatura adevărată și ceva ce doar aduce a literatură, fără să fie.
Iată o mostră din creația Mariei Filipoiu:
Timpul vine și se duce
Cu nopți și zile-n Univers,
Pe scară de valori să urce
Destine ce-au dat vieții sens.
De-a fi continuitate
Lumii în decursul vremii,
Leagă epocile-n carte,
Cu secole și milenii.
Lumii pe Terra să-i fie
Râu în matca viețuirii,
Timpul curge-n veșnicie
Cu progresul omenirii.
Ș. a. m. d.
(din volumul La poarta divinității, ePublishers, București, 2017)
Merită citat și din cuvântul critic semnat, pe coperta IV, de Horia Gârbea: „Ca aspirație și chiar ca sintaxă uneori, poemele programatice și artele poetice (sic!) ale Mariei Filipoiu trimit la Arghezi.“ Să sperăm că H.G. este ironic.