În anii ‘70-‘80, decembrie era luna almanahurilor. Almanahurile erau niște încropeli editoriale anuale conținînd curiozități, glume, careuri de cuvinte încrucișate, epigrame, întîmplări mai puțin cunoscute. Un „de toate pentru toți” care ținea loc de internet, de google, de Wikipedia. Erau foarte bune almanahurile de la „Flacăra”, dar și, paradoxal, cel de la „Scînteia”. Pentru cititorul educat, mai cu pretenții, almanahul preferat era cel al României literare, alcătuit adesea pe diverse tematici, cu texte dense, cu traduceri interesante și cu semnături prestigioase. Să publici într-un almanah al României literare era maxima confirmare pentru scriitorii tineri (și nu numai), dată fiind circulația mare și faptul că, ulterior, almanahul poposea în rafturile bibliotecilor personale. Era o carte ca oricare alta. În ce mă privește, n-am visat niciodată să ajung să public acolo — pînă la momentul Almanahului din 1986, cu tema Sport și Literatură.
Prietenul meu, Ioan Groșan, se apropiase de redacția României literare, ba chiar apucase să publice un fragment din Trenul de noapte în revistă. L-am sunat și i-am spus că mă bucur că am apărut amîndoi în revistă. Groșan (Neluțu, pentru prieteni), ușor contrariat, m-a întrebat în ce pagină am apărut eu, că nu văzuse și numele meu. „Păi, am apărut în aceeași pagină cu tine. În poza ta, șapca e a mea. Am reușit să pătrund în România literară, deocamdată, cu șapca”. A rîs, apoi și-a adus aminte că aveam o șapcă din catifea raiată pe care i-o împrumutasem să facă poza ce însoțea proza.
În vara lui 1985, Groșan aduna, în regim de colaborator, texte pentru viitorul almanah al României literare, cel cu tema enunțată mai sus. M-a întrebat dacă nu am ceva „tare” , că poate să propună orice text dacă e bun. I-am spus că mă gîndesc, sigur găsesc eu ceva. (Deja inventasem poeți și poezii pentru rubrica „Poemele Păcii” din revista „Orizont” și prinsesem gustul acestui tip de farsă literară).
Citisem, undeva, o notiță despre marele boxer Cassius Clay, devenit Muhammad Ali, care ar fi scris versuri și chiar ar fi participat la o întîlnire de „scriere creativă”, cum zic americanii. Atunci mă mirase știrea. Era surprinzătoare, dar și adevărată. Mai tîrziu, în era internetului, chiar am ajuns să citesc niște poezii ale marelui boxer. Dar era post factum.
Asta era ideea! Poezii de Cassius Clay, traduse de mine, așa i-am prezentat lui Neluțu Groșan găselnița. „Păi, ai de unde traduce?” „De aici!”, și i-am arătat tîmpla. „Traduc din capul meu”. „Bine, grăbește-te! Fă și o prezentare, un șapou, ca să înțeleagă lumea că e pe bune”.
Eram în acele zile de vacanță în București, găzduit de Otilia și Radu G. Țeposu. I-am cerut lui Țepi permisiunea să scriu la mașina lui de scris, iar el mi-a dat-o. Bun, să pun un titlu comercial, zic, și scriu: Cassius Clay între ring și liră. Pînă aici e bine, așa că trec la prezentare. Mesajul trebuie să fie neapărat pacifist: toată lumea știa că marele boxer nu a vrut să plece pe front în Vietnam. Tot în șapou trebuie să lămuresc de unde am luat eu poeziile. Trebuia, așadar, să inventez un volum. Ba, mai mult, chiar lansarea cărții, cu un extras din cuvintele spuse de Clay cu acel prilej. Am gîndit un titlu care să sune bine: Black Power (habar nu aveam atunci că Black Power e o mișcare a populației de culoare din SUA), iar ca editură, pentru Mircea Mihăieș și prietenii mei din Arad, am pus numele a doi dintre frații Moț, plecați în Statele Unite, Doru și Eugen, deveniți în prezentarea mea „Editura Dorian & Eugene” din Los Angeles (acolo plecaseră și acolo locuiau). Iată șapoul, reprodus ad litteram:
„Acum cîțiva ani, o singură veste reușea să nedumerească și pe iubitorii careului magic, și pe cei ai poeziei: marele Cassius Clay a început să scrie versuri. Evenimentul nu a trecut neobservat, poetul pugilist a ieșit în public, a tipărit, a recitat din creația sa și a uimit prin forța și nuanțele trăirilor lirice. «Scriu versuri pentru că nu am terminat ce am avut de spus, pentru că eu cred că oamenilor trebuie să li se vorbească pe toate căile. Vreau să demonstrez că boxul nu e o înfruntare oarbă de forțe și că boxerii nu sînt brute» — îi declara unui reporter proaspătul trecut la mahomedanism. Textele pe care le prezentăm în traducere fac parte din volumul Black Power (Putere Neagră), apărut la Editura Dorian & Eugene, 1983, Los Angeles”.
Cred că prezentarea a fost punctul forte care a determinat publicarea grupajului. Era conformist, pacifist, conținînd detalii veridice, inclusiv declarația lui Clay. De altfel, domnul Roger Câmpeanu, responsabilul Almanahului, mi-a spus Groșan, l-a sunat pe Paul Ochialbi, titularul rubricii de box de la ziarul „Sportul” ca să-l întrebe dacă, într-adevăr, Cassius Clay a scris poezii. Cum a primit confirmarea, publicarea nu a mai fost o problemă.
Urma, așadar, să definesc „eul liric”, să-l fac surprinzător și chiar neașteptat de sensibil. Dacă aș fi scris ceva gen „Îți dau doi pumni George Foreman ca să admiri tavanul” aveam un produs banal, lipsit de elementul surpriză. Trebuia să produc niște poezii care să redea atmosfera americană (am avut acces la această atmosferă numai din cărți, filme, muzică, nu fusesem niciodată în Statele Unite, America mea era strict virtuală, livrescă), să conțină referințe ușor de identificat de cititorul român, să aibă mesaje pacifiste și, foarte important, cel mai important, tensiune lirică autentică. Apoi, trebuia să fie ceva ușor de trecut de Cenzură, de adormit vigilența tovarășilor. Practic, trebuia să livrez niște versuri scrise de mine dacă m-aș fi numit Cassius Clay. M-am transpus în pielea personajului, mi-am dat jos mănușile de box și m-am reașezat la mașina de scris a lui Țepi. Apoi am produs următoarele patru poezii:
Blues în L. A.
Vine noaptea și strînge paharele
din restaurantul lui Jim
uite așa, uite așa va face
nota de plată gloria
și mă va lăsa să cînt singur în
vilișoara din Glendale,
eu mai am forță să dobor
cu țipătul meu pasărea din aer
dar nu vreau…
Poate că ar fi bine să știți:
aș putea să dobor pasărea din aer
aș putea sufla singur
în toate trompetele și saxofoanele
orchestrei lui Jim
preț de o seară…
Alte lucruri doresc acum
altă lumină întrezăresc
la capătul drumului
Vine noaptea și strînge paharele,
pianistul negru merge acasă
de zece ani
nu cu Mary
ci cu un baston alb
Cîntec pentru cînd va ploua…
Bate un vînt care ne amestecă
vorbele
mă voi închide în casă
cu fotografia ploii
și voi cînta despre corăbiile care
mi-au adus strămoșii pe plantații
despre putere și jazz
despre matahala care mi-a umplut
oglinda și îmi poartă hainele
O, am fost atît de puternic
și trupul meu încordat
mi l-au tăbăcit privirile
care-mi aruncau în ring
nenumărate flori,
am fost atît de puternic
și acum tare mă tem
de băiatul ăsta
care stă singur în casă
ține în căușul palmei
o gură de apă
și zice
că aia-i fotografia ploii
Am călcat linia
Stau pe malul Oceanului ca într-un ring
spectatorii au îmbătrînit
și au plecat
inima mea a îmbătrînit ca și pumnul
doctorii spun că sînt la fel
de mari, arbitrul mă tot numără,
poate ajunge pînă la 70,
maximum 80, hei băiete,
ține garda mai strînsă
ține capul aplecat, Joe Louis,
ține pumnii mai aproape, Foreman,
mișcă mai mult picioarele, Frazer,
lipește bărbia de umăr, Cassius Clay, și
de ce stai tu așa de trist pe malul Oceanului?
Acuma scriu poezii
scriu ca să nu trebuiască
să țin un pistol în mîna dreaptă,
scriu ca să ne iubim și
să ne salvăm
Veniți pe malul Oceanului,
stați în spatele meu să vedeți
cum se aliniază cuvintele
în tranșeele poemului!
Cititorii au îmbătrînit și
au plecat
Cu dinții strînșI
Curge lacrima pe obraz ca un bolid
pe autostradă, Dolly & Molly
societate de alungat singurătatea
cu numai cinci dolari ora
și lacrima tot curge, nevăzută,
să facem pași,
să ne povestim viața
„Cu cîți pumni am dat eu
aș putea ridica
un cartier de locuințe
pentru săraci”
Să facem cîțiva pași
să facem o tură cu mașina,
o am după colț
țac, încă cinci dolari,
eu pornesc cu dinții strînși
spre un cartier
de locuințe inexistent
Prezentare și traducere Ioan MORAR.
Evident, n-am mai spus nimănui (în afară de Groșan, Țepi și Mircea Mihăieș) că poeziile sînt niște falsuri, pentru că riscam să nu le văd niciodată apărute! Peste cîteva luni, în decembrie, am cumpărat almanahul de la Lugoj, unde eram profesor. L-am deschis cu emoție și am văzut că da, apăruse pe două pagini, 172 și 173! Grupajul a beneficiat și de trei fotografii, alese de redacție. Într-una din ele era Cassius Clay alături de mama sa, ceea ce a dat o și mai mare credibilitate poeziilor. O lună mai tîrziu, de partea asta a Atlanticului, la Fondul literar din București, încasam bani adevărați pe niște traduceri false.