Poezie de Simona-Grazia Dima

 

Vis de subțire

In memoriam Mircea Eliade

Născutule în martie, pătimaș vorbești

despre atâtea neamuri de departe –

și ele se arată, ne vin în preajmă,

ne-nsoțesc, să coborâm sub praguri,

tot mai limpezi, deloc amestecați

cu piatra, huma, neprinși în lațul

făpturilor șerpești. Ne-ai despuiat

de solzii vedeniilor neobosite,

de piramida clădită asupră-ne

de liota coșmarurilor rostogolite

fără istov, legiune și teroare –

să fim din nou ce-am fost, stăpâni

peste ceva care se vede și nu se vede,

o briză de iubire, semnul de Paradis

nestins, luciu-al oglinzii din adâncuri –

cunoscători că subțirimea ființei nu se pierde.

 

Viața mea

Ajungă-ți viața mea,

așa cum o zărești prin ceață, o aluzie,

oricum, indescifrabilă, aș duce-o –

mă vei vedea la viețuit

ca unul ce dă-n clocot

și există sincer. Un râs

continuu va părea, dar

nu răutăcios, ci-o dezlegare

de toți aceia care-ncearcă

să clarifice-n laborator o dramă,

cu mâinile pătate de acizi

și încărcate de dovezi

după un bine condus experiment.

Poate, sub apăsarea aerului sulfuros,

glasul îmi va ajunge o șoaptă,

vârtejuri lichefiate fără vreun rost vădit –

atunci acesta-i va fi-ntocmai înțelesul,

nu ceea ce unii-ar încerca

să măsluiască-n vorbe.

Ajungă-ți o clipită din viața mea,

vedenie-abia întrezărită,

zburdând prin nori, așa cum

tainic și-a dorit și a ajuns să fie,

aici cuvântu-n fierbere-l vei ști,

o bere nefiltrată, genuină,

destul e să te mulțumești,

deci n-o amesteca

unui alt drum sau altor voi.

 

Alți zori

Este-o-mplinire prin munci tainice,

aspre. Nu după voie, ci fără ocol ivite,

drept în față. Vulturul negru

țâșnește din cubul alb

și-arată un alt semn decât cel așteptat,

gândit, pe când se-ascundea în zare.

Răsar alți zori decât aceia cunoscuți

și piesele trecutului se-așază-n chipuri noi,

aflăm ce n-am știut despre

puterea noastră veche,

despre atâtea fapte

săvârșite sau visate doar.

Iar statuetele de plumb

se-nvârt neliniștite-n șiruri.

Prin toate-aceste scene gonim –

palizi, pietroși la chip, de neînvinuit.

 

În urma potopului. Beatitudine

Dacă-a rămas o față numai din imperiu,

formă îmbătătoare ce cuvântă,

dacă bulboana venită peste rod l-a smuls,

sâmburele-i însă câștigat dintotdeauna –

acum să crească apa oricât,

se pot închide-a moarte ochii,

mușchi să răsară pe scoarțe de copac –

pădurea densă va hohoti și va dansa,

tot mai puternică, umbroasă,

crescută asemenea

din boală și din sănătate,

fără să măsoare,

pe frânghia vântului

se vor întinde rufe senine,

părând de platină,

făpturi mult adâncite-n sine,

cu totul fericite și biruitoare,

vor păși în reînnoite case.

 

Revenire

Pe planeta sa era mereu puternic.

Clipea însă roșu, în răstimpuri, un anunț:

Pietrele s-au clintit când erai plecat

spre vulcanul Omvra. Dacă mâine

vei merge pe colina Empla, florile

vor hoinări iarăși, n-o să le mai afli

la locul lor.“ Atunci el căută un gând,

i se opri pe-ospitaliera punte. Iar

florile se-ntoarseră spășite, cuminți,

și pietrele intrară din nou, înveselite,

în cutele dealurilor. Tu vegheai totul,

citind într-un hamac de lavă, ziarul.