Despre cuvinte-madlenă

Anul acesta, de Ziua Poeziei, fiind noi deja obligați la izolare, i-am invitat pe membrii Filialei clujene la o șezătoare „emailată“. Cu ce-i poți ispiti mai lesne pe scriitori decât cu cuvinte?! Am numit-o povestea cuvintelor copilăriei, a cuvintelor-madlenă. Sau a cuvintelor memoriei. Pe scurt, argumentul suna așa: o dată cu înaintarea în vârstă, răsar pe neașteptate în memorie cuvinte pe care le știai și le foloseai în vremea copilăriei. Uitate de atunci, ele s-au prefăcut în cuvinte-madlenă. Simpla lor rostire îți aduce în minte o poveste, o atmosferă, o lume.

Odată jocul lansat (și primind deja multe răspunsuri cu miez), m-am gândit că, până la urmă, madlenitatea nu se restrânge la cuvintele copilăriei sau ale memoriei afective, ci poate fi generalizată. Ca orice relativitate. Că este o caracteristică a tuturor cuvintelor pe care le folosim de-a lungul vieții. Pentru fiecare dintre noi, cuvintele au o anume durată, au istorie, se întemeiază pe ceea ce am numit adesea „enciclopedie personală“, au gust, arome, melodii diferite. Nu există cuvinte cu accepțiune perfect identică pentru toată lumea (nu e descoperirea mea!). Prin urmare, nu doar că ele, cuvintele, „au valențe cu toate cuvintele“, cum credea Camil Petrescu, dar aceste valențe au ramificații și înmuguriri infinite funcție de utilizator, sunt mai bogate ori mai sărace în nuanțe după importanța pe care acesta o acordă înfățișării lor. Apoi cuvintele te descriu („spu- ne-mi cum vorbești ca să-ți spun cine ești!“), te dau de gol.

Apropo de gol. Limbaj, cultură și psihologie sunt strâns legate între ele. B.L. Whorf (autor al conceptului de „relativitate lingvistică“) dă exemplul celebru cu pompierii. O echipă este chemată urgent să stingă un incendiu într-un depozit cu materiale inflamabile. Sunt scoase în grabă cutii, bidoane. Într-un colț, o stivă de butoaie. Un pompier întreabă ce conțin. Un muncitor îi răspunde: „sunt goale“. Pompierul amână evacuarea lor, acestea explodează și produc pagube uriașe. Pentru muncitorul de la depozit, „gol“ însemna „din care s-a scos benzina“. Pompierului, informația completă i-ar fi spus că vaporii rămași înăuntru sunt mai periculoși decât lichidul extras. Butoaiele au fost golite, dar nu erau goale! Sensul incomplet și grosso modo al epitetului „gol“ era vinovat de o catastrofă. Studiul atent al limbajului arată – pentru Whorf, fără putință de tăgadă – că formele gândirii unei persoane sunt controlate de legile inexorabile ale unor pattern-uri de care este inconștientă. Acestea sunt subtile sistematizări interne ale propriului limbaj care ies la iveală mai ușor dacă se recurge la comparații cu alte limbi. Pe pompier, diferența dintre gol și golit, neconsiderată de către muncitor ca relevantă, putea să-l coste viața.

Dintr-o altă perspectivă, e vorba aici și despre coexistența impenetrabilă (despre care știa multe Camil Petrescu!), pe care o identificam și descriind privirea scandinavă din cărțile lui Lars Saabye Christensen: „Nu cred că mai văzusem singurătatea mai limpede ca acum: spatele încovoiat al lui Cathrin, un cerc, propria sa umbră. Și asta mă însingura de două ori. Ea era oglinda mea. Eram însingurați împreună“ (vezi romanul Vizionare, tradus de Sanda Tomescu-Baciu). Impenetrabilitatea și singurătatea sunt vag ameliorate prin punerea alături a două obiecte, a două senzații. Prinși în relații sociale banale și incomodante, oamenii sunt asemenea bâtlanului alb, delicat și zvelt, cu aripa prinsă în gheața pârâului. Cuvintele nu mai sunt atunci punți, ci ziduri sau hăuri. Sentimentul stăruitor rămâne cel al trecerii inutile şi al ameninţării dinăuntru. Dialogurile sunt suspendate, comunicarea nu se petrece până la capăt, înțelegerea e mereu parțială, spaima de a denatura spusele celuilalt denaturează la rândul ei: „mi-am dat seama că toate aceste cuvinte pe care le rostisem deja păreau goale, ca niște vaze frumoase, dar fără flori, chiar dacă eu credeam în ele […], dar nu gândul din spatele lor este cel care contează, nu, de fapt chiar nu contează, căci oare cum ar putea cineva cunoaște care este gândul din spatele cuvintelor, dacă acesta nu se vede?“; „Ce vrei să spui cu asta? Toți se întrebau unii pe alții: Ce vrei să spui? Era, de fapt, cea mai periculoasă întrebare pe care ne-o puteam pune. În interiorul nostru eram temători și neîncrezători. Ne aflam în epoca subtextului“ [s.m. IP].

Textul e o rețea complexă, cu goluri și noduri, pe care scriitorul o pune la cale treptat, de la prima idee a poveștii pe care urmează s-o spună până la cartea gata căreia îi dă drumul în lume. Textul are structura unui perete/covor vertical care poate fi citit deocamdată pe o singură parte, aceea a autorului. Căci și autorul își citește cartea, o lectură aleatorie, nesigură. Cuvintele pe care a ales să le înșire, să le țeasă, să le conecteze spun, pentru el, în cele din urmă, o istorie coerentă, cu tâlc aparent limpede. Dar în clipa imediat următoare publicării, cartea capătă o autonomie teribilă, pe care scriitorul n-o mai poate controla. Cartea vorbește singură, cu toate vocile pe care portativul lexical le îngăduie. Spuneam altă dată că, din clipa în care compun un text, cad în ambiguitatea constrângătoare a țesăturii sale, a rețelei cu nenumărate înțelesuri posibile, dar toate înscrise în rigoarea aparent definitivă a unei logici verbale. Cu textul în gând, îmi pierd inocența. Și iluziile. Trebuie să țin seama de el chiar contrazicân- du-l. E și el un text numai bun pentru interpretări. Și-a câștigat autonomia și pretinde, la rândul său, lecturi deschise. Urmează apoi lecturile de pe cealaltă parte a peretelui textual. Și „poli-guitatea“ (cuvânt inventat!) pe care o instaurează ele. Cititorul va descifra în țesătura acestuia o istorie nouă. În mare, asemănătoare celei pe care o are în minte autorul despre cartea sa. Niciodată identică. Fiecare cititor în parte actualizează o sumă specifică lui de valențe ale cuvintelor textului. Le țese din nou, liber.

În paranteză fie spus, literatura română a traversat și epoci de ambiguitate voită, cerând atenție la subtext, „lectură esopică“, amânare a subiectivității (vezi Sorin Alexandrescu vorbind despre Tudor Vianu). Toate acestea posibile și făcând în continuare sens grație madlenității extinse a cuvintelor. Textele erau citite cu o cheie de lectură prezentă în gândul trăitorilor acelei epoci.

Întrebarea didactică, adesea ironizată, „ce vrea să spună autorul în acest text?“ e mai puțin ridicolă/simplistă decât credem. Firește, scriitorul nu doar vrea să spună, ci chiar spune scriind. Dar nu poate spune decât cu cuvintele limbii neamului său, chiar dacă în îmbinări personalizate. Iar acestea sunt alunecoase, fac pași înainte și înapoi în propria evoluție, pot suferi contaminări, modificări. Dacă cititorul vede în text ceva ce autorul nu a vrut să (s)pună ori, dimpotrivă, nu vede ceea ce autorul crede că e chiar esența mesajului său, dreptatea e de partea cititorului, autorul nu mai are dreptul de a se indigna. Dacă excludem reaua-voință și răstălmăcirea voită, tot ce „vede“ cititorul într-un text este acolo deja și se revelează grație perspectivei diferite, ca-n picturile anamorfotice (deși acolo pictorul știe și el ce ascunde vederii/privirii pripite). Un detaliu nemarcat de autor poate să-i pară cititorului marcat. Iar un lucru drag inimii scriitorului să fie trecut cu vederea de către cititor. Textul acceptă interpretări, fiecare lectură având șansa egală de a fi falsă sau adevărată, funcție de unghiul de vedere al evaluatorului. Obiectivita ­tea sa se însoțește cu su ­biectivitatea într-un du-te-vino care e trăsătura fun ­damentală a ființei vorbi ­toare.

O probă în plus a madlenității ca perspectivă extrem subiectivă în stare să mute accentele „realului“ este și cea a efectului de ecou pe care îl provoacă o idee urmărită suficient de intens. Știu că nu doar mie mi se întâmplă. Când am cercetat limba română din perspectiva feminității, după ce am parcurs o bibliografie bogată și diversă, am ajuns la capitolul genosanalizelor. Răsfoind poezia românească, am căutat și am găsit, cu încântătoare și derutantă ușurință, exemple despre presiunea genului substantivului asupra imaginii poetice, despre orânduiri ale „tabloului“ funcție de un gen sau altul. Genosanaliza are ceva din mecanismele hipnozei – depășește inhibiții, pătrunde dincolo de versul finit până la cuvintele care se cheamă și se înșiră după legile unei autonomii secrete, presupune, ghicește, deduce, profetizează. La un moment dat, m-am oprit. Cum i se întâmplase lui Saussure care, tot scormonind anagrame și hypograme, ajunsese să descopere sub cuvintele poemelor mai mult decât o latență, un veritabil complot verbal, o conspirație. Atât de ușor se năștea poemul secund din poemul prim, încât experiența a fost abandonată cu spaima atingerii unui prag interzis! Tot astfel, scriind despre muritudine ani în șir, ajunsesem să găsesc probe pretutindeni. Mai mult: am descoperit cu uimire cât de des scrisesem despre moarte încă de la debut, fără să-mi dau seama că tema se cocea subteran. Un fel de madlenitate inversată.

Revenind la adevăratele mele cuvinte-madlenă, cele la care se referă jocul-anchetă despre care vorbeam la început, voi da doar două exemple din textul meu de răspuns. Multe dintre cuvintele care reînvie anii copilăriei mele sunt împrumuturi din limba sașilor alături de care am crescut. De pildă, trihtăr – am aflat abia când am mers la școală că românește i se spune pâlnie. Mai târziu, am descoperit și etimologia latină a germanului trichter: traiectorium. Apoi un verb precum a întimpuri, care însemna a acorda timp excesiv unei trebi nu prea importante. Cred că etimologia e tot latină, ceva de la in și temporis. Nu l-am găsit în dicționare. Dar e una dintre madlenele mele.