După asasinarea lui Iulius Caesar la 15 martie 44 a. Chr. agonia republicii romane s-a precipitat, deși forma tradițională de guvernământ a supraviețuit până în 27 a. Chr., când Augustus a fost distins cu titlul de principe. Cicero nu pare să fi fost implicat în această crimă, chiar dacă Brutus, cel mai de seamă dintre complotiști, i-a strigat numele agitând pumnalul după săvârșirea omorului. În schimb, el a jucat un rol activ în evenimentele tulburi din perioada imediat următoare, cea a luptei pentru putere dintre Marcus Antonius, consulul în exercițiu, și Octavian, nepotul lui Caesar. Într-o încercare de coalizare a rezistenței senatoriale împotriva tendințelor autocratice ale lui Antonius, oratorul a ținut între 2 septembrie 44 și 21 aprilie 43 a. Chr. cele paisprezece discursuri cunoscute sub numele de Filipice, trimițând la cuvântările lui Demostene menite să-i îmbărbăteze pe atenienii amenințați de Filip al II-lea al Macedoniei. Cum reiese și din corespondența sa particulară, Cicero socotea că, după moartea dictatorului, tirania supraviețuia prin acțiunile discreționare ale lui Antonius. Mereu învinuit pentru șovăielile lui din timpul confruntării dintre Caesar și Pompei, el a arătat o hotărâre și o consecvență vecină cu obstinația în susținerea cauzei republicii periclitate. Tentativa sa mereu reînnoită de a obține din partea Senatului ezitant condamnarea lui Antonius ca inamic public putea aminti perseverența maniacală a lui Cato Maior de a cere mereu distrugerea Cartaginei oricare ar fi fost obiectul deliberărilor publice. Intervenția din Filipica a VII-a în mijlocul unor discuții cu privire la chestiuni edilitare, la starea vistieriei ori la sărbătoarea Lupercaliilor este relevantă în acest sens: „Ni se cere astăzi părerea, senatori, despre lucruri neînsemnate, dar, poate, necesare […] mintea mea, ocupată cu griji mai mari, se abate mereu de la dezbaterea de astăzi. […] De ce nu vreau pace? Pentru că este rușinoasă, pentru că este primejdioasă, pentru că este imposibilă“ (VII 1, 3; traducere de Dumitru Crăciun). În fapt, cu toate eforturile lui Cicero, Antonius a fost declarat hostis abia în 26 aprilie, după ce pierduse lupta decisivă de la Mutina în 21 aprilie 43 a. Chr. La doar câteva luni de la rostirea ultimei Filipice, lucrurile au luat o turnură neașteptată: foștii adversari Octavian, Antonius și Lepidus și-au reunit forțele în al doilea triumvirat la 11 noiembrie 43 a. Chr. Acordul a avut consecințe nefaste pentru Cicero al cărui nume figura printre primele pe lista proscrișilor aleși dintre cei mai aprigi inamici ai triumvirilor, el fiind executat în 7 decembrie 43 a. Chr. De altfel, presentimentul morții străbate discursurile împotriva lui Antonius de la un capăt la altul. Ultimul paragraf din Filipica a II-a postulează solemn că niciun sacrificiu nu este prea mare pentru salvarea libertății: „Tânăr, am apărat republica, bătrân, nu o voi părăsi; am disprețuit săbiile lui Catilina, nu mă tem de ale tale. Mi-aș da, cu multă plăcere, chiar viața, dacă prin moartea mea ar putea fi restabilită libertatea Romei“ (II 46). Mai târziu, în Filipica a XII-a, autorul pătruns de ideea că o pace cu Antonius ar constitui doar un pact al sclaviei le arată celor dispuși să accepte rușinoasa înțelegere urmările ei catastrofale: „…trebuie sau să facem uz de planul tău, adică să cedăm și să plecăm, și să ne târâm de colo-colo o viață plină de lipsuri și nomadă, sau să ne plecăm grumazul în fața bandiților și să ne dăm ultima suflare pe pământul patriei pierdute“ (XII 7). Pasajul conține un detaliu premonitoriu: în preajma morții, Cicero își va înclina capul înaintea asasinilor.
O scrisoare către Cornificius din octombrie 44 a. Chr. sintetizează înfruntarea dintre orator și comandantul de oaste: „Suntem aici în război cu un adevărat gladiator, cel mai infam dintre oameni, colegul meu Antonius, dar lupta nu e egală, cuvintele împotriva armelor“ (Scrisori către prieteni, XII 22). Formularea amintește de un vers din poemul de celebrare a propriului consulat din 63 a. Chr. și a victoriei asupra nobilului răzvrătit Catilina obținută de Cicero, homo novus ajuns consul și apărător al Romei: „Armele să se plece în fața veșmântului cetățenesc, cununa triumfală să se încline în fața elocvenței“. Ca demnitar suprem în floarea vârstei sau ca membru al senatului în pragul bătrâneții, Cicero combate forța militară a vrăjmașilor săi prin cuvintele impetuoase ale Catilinarelor sau ale Filipicelor.
Descrierile antice ale morții lui Cicero insistă asupra faptului că ea reprezintă răzbunarea crâncenă a lui Antonius împotriva celui care l-a denigrat constant în Filipice. În cartea a CXX-a din De la fundarea Romei, Titus Livius notează că, înainte de sosirea triumvirilor, Cicero a părăsit Roma „încredințat – și pe bună dreptate – că nu numai el nu va scăpa de Antonius, dar nici Cassius și Brutus de Caesar“ (traducere de Toma Vasilescu, Florica Demetrescu, Paul H. Popescu). După un scurt refugiu la Tusculum și Formiae cu intenția îmbarcării la Caieta, eșecul ieșirilor în larg cu vânturi potrivnice l-a determinat să renunțe la încercarea de a scăpa de urmăritori: „…a început să fie cuprins în cele din urmă de silă și de a mai fugi și de a mai trăi și, înapoindu-se la prima lui vilă de la țară […] spuse: să mor în patria mea pe care am salvat-o de atâtea ori“. În pofida lealității sclavilor pregătiți „să-l apere cu credință“, Cicero a decis „să îndure în liniște orice soarta îl va sili să sufere“: „…se aplecă afară din lectică și le oferi, fără să se clintească, grumazul său, pe care călăii i-l tăiară“. Decapitarea nu le-a fost însă de ajuns celor setoși de revanșă: „…în nesăbuita lor cruzime, soldații nu s-au mulțumit numai cu atât; ei i-au tăiat și mâinile, imputându-i că au scris împotriva lui Antonius“. Spectacolul expunerii victimei chiar în locul triumfurilor sale oratorice stabilește legătura directă între Filipice și execuția macabră: „Astfel, capul lui Cicero a fost adus lui Antonius și din porunca acestuia a fost pus între cele două mâini pe tribuna rostrată, unde fusese auzit vorbind fie în calitatea de consul, fie de multe ori ca bărbat consular, și unde chiar în cursul acestui an oamenii îl ascultaseră cuvântând împotriva lui Antonius“. Reacția spectatorilor care „din pricina lacrimilor cu anevoință puteau privi“ cadavrul sfârtecat nu este împărtășită de Titus Livius, autor din anturajul lui Augustus. Într-un pasaj sintetic, istoricul apreciază că dintre încercările existenței lui Cicero – exilul, eșecul grupării lui politice sau moartea fiicei – nu ar trebui să indigneze dispariția sa violentă, „singura dintre toate adversitățile pe care el a suportat-o cu resemnare“. Cel care dictase cândva dispariția conjuraților lui Catilina a îndurat în ultimele clipe doar ceea ce ar fi impus inamicilor în caz de victorie: „…această moarte ar fi putut stârni mai puțină revoltă, fiindcă nu avea să sufere nimic mai crud din partea adversarului său învingător decât ceea ce ar fi suferit dușmanul său dacă ar fi fost înfrânt“. Numindu-l pe Cicero „mare bărbat, a cărui amintire merită să dăinuie“, Titus Livius îi pune în balanță „virtuțile și năravurile“ fără a se lăsa impresionat de circumstanțele morții lui.
În Viețile paralele, când evocă sfârșitul lui Cicero, Plutarh reține ezitările lui de a se salva prin fugă, îi atribuie intenții sinucigașe și notează detalii sugestive, ca apariția unui stol de corbi rău prevestitor: „…încă nedecis, își schimbă din nou planurile și se întoarse din nou la Astura. Aici își petrecu noaptea chinuit de groaznice întrebări fără răspuns. Îi veni în gând, la un moment dat, să meargă pe ascuns la casa lui Caesar și să se sinucidă cu jungherul pe vatra sacră a casei, ca în acest fel să atragă demonul răzbunării. Dar frica de suferință îl făcu să înlăture și această soluție“ (Demostene și Cicero. Viața lui Cicero, XLVII; traducere de Adelina Piatkowski). Biograful grec ajuns cetățean roman în vremea lui Traian indică numele ucigașilor, centurionul Herennius și tribunul Popillius apărat chiar de Cicero când a fost învinuit de paricid. Totodată, el înregistrează trădarea libertului Philologus, discipol al lui Cicero în studiul artelor liberale care le-a spus urmăritorilor unde se află magistrul său. Plutarh pune în lumină, ca și Titus Livius, resemnarea victimei și înverșunarea călăilor împotriva adversarului lui Antonius: „Prinzându-și obrazul cu mâna stângă, așa cum obișnuia, îi privi fix pe ucigași. Părul îi era răvășit și fața descompusă de durere, până într-atât că aproape toți cei de față își acoperiră ochii atunci când Herennius l-a ucis. […] Îndeplinind ordinele lui Antonius, Herennius îi tăie nu numai capul, pe care îl scoase din lectică, ci și mâinile cu care scrisese Filipicele“ (XLVIII). Din nou, atrage atenția expunerea cadavrului mutilat în locul fostelor succese oratorice: „Ordonă ca mâinile și capul lui Cicero să fie așezate pe rostre, deasupra tribunei, spectacol înfricoșător pentru romani, deoarece își închipuiau că nu văd chipul lui Cicero, ci imaginea sufletului lui Antonius“ (XLIX). Peste ani, autorii elini și latini descriu în același fel sacrificiul literatului dispus să înfrunte armele prin cuvinte.
Dintre informațiile oferite de Plutarh, notabile sunt cele cu privire la implicarea lui Octavian în moartea lui Cicero. Orice examinare a Filipicelor evidențiază asiduitatea oratorului în susținerea celui mai redutabil adversar al lui Antonius. Din primele momente, el s-a străduit să domolească rezervele senatorilor de a-i conferi prematur urmașului lui Caesar funcția de propretor și conducerea militară: „Cei care-l urăsc pe Octavius se prefac că le e teamă de el, dar n-avem de ce ne teme că el, ridicat atât de sus prin onorurile ce i-am acordat, n-ar mai fi în stare, din pricina tinereții sale, să-și păstreze cumpătul și s-ar folosi de puterea pe care o are ca să ajungă un tiran“ (Filipice, V 18). Peste câteva luni, în ultimul discurs, revine asupra ideii că vârsta fragedă a lui Octavian nu face decât să-i sporească ardoarea combativă: „Cine oare va mai șovăi să-l numească pe Octavius triumfător? Tinerețea lui, cu siguranță, nu va opri pe nimeni de la această hotărâre deoarece vitejia lui a luat-o înaintea anilor“ (XIV 10). E drept, corespondența lui Cicero îi dezvăluie și reticențele față de protejatul său: „El presează, eu găsesc pretexte: n-am încredere în vârsta lui, nu știu ce gândește într-adevăr“ (Scrisori către Atticus, XVI 9); „Dar ce încredere poți avea în vârsta lui, în moștenirea lui, în formația lui – este o mare întrebare“ (Scrisori către Atticus, XV 12). Fin analist, Plutarh pune în lumină și motivele ascunse ale sprijinului acordat de orator lui Octavian precum și socotelile sale eronate: „…ura neîmpăcată față de Antonius și o natură avidă de glorie l-au împins pe Cicero să treacă de partea lui Caesar, deoarece reținuse faptul că puterea tânărului ar fi putut fi prielnică politicii ce-o ducea el. Pe de altă parte, tânărul Caesar îi făcea atâta curte că ajunsese până acolo să-l numească pater“ (XLV). În opinia biografului, Cicero a fost „tras pe sfoară de către tânărul său partener; deși el își dăduse toată silința să obțină consulatul pentru Caesar și izbuti să-i atragă și simpatia Senatului“. S-ar zice chiar că, prin nesăbuita sa acțiune în favoarea unuia dintre rivali, nu mai puțin avid de putere decât celălalt, ilustrul republican „involuntar, a contribuit să smulgă poporului libertatea“. Cinismul ulterior al lui Octavian de a se asocia cu fostul adversar și de a-și sacrifica vechiul adept prin acceptarea proscrierilor sancționează lipsa de prevedere a oratorului: „Odată devenit stăpân pe situație, dobândind și consulatul, tânărul îi oferi lui Cicero ceea ce merita: s-a aliat cu Antonius și cu Lepidus. După ce-și uniră trupele, cei trei își împărțiră puterea, de parcă era vorba de proprietatea lor personală. În plus făcură o listă asupra acelora care trebuiau executați. […] Pe cât se spune, în primele două zile Caesar luptă cu înverșunare să-l salveze pe Cicero, dar în a treia zi cedă și-l lăsă în voia soartei“. (XLVI). Potrivit lui Plutarh, viitorul principe are partea sa de vină în moartea cărturarului. De altfel, scena vizitei făcute peste ani de Augustus unui nepot pare să sugereze regretul suveranului pentru cele întâmplate: „…băiatului i-a fost frică ca nu cumva să fie văzut cu o carte scrisă de Cicero în mână. Așa că ascunse cartea sub togă. Caesar, care-și dădu seama de ce înseamnă gestul, îi luă cartea și, rămânând în picioare, începu să citească din ea un lung pasaj. Pe urmă, îi dădu cartea înapoi băiatului și îi spuse: A fost un om învățat, fiul meu, învățat și devotat patriei!“ (XLIX). Complice pasiv la condamnarea lui Cicero, Octavian manifestă de fapt aceleași înclinații despotice ca Antonius.
în dezbaterile despre declinul oratoriei în epoca imperială, la modă în a doua jumătate a secolului I, sunt invocate cauze diverse, de la degradarea educației la căderea în uitare a vechilor moravuri. Unul dintre factorii des pomeniți este cel politic, schimbarea produsă prin trecerea de la republică la imperiu având un rol însemnat în dispariția marilor procese și alungarea oratoriei din viața publică.
În partea a treia din Dialogul despre oratori, Tacit prezintă cauzele regresului elocinței printr-o expunere contrastantă. De pe poziții diferite, cei doi interlocutori principali ai secțiunii se referă în treacăt la destinul glorios și tragic al lui Cicero. Convins că „marea elocvență, ca și flacăra, are nevoie de materie pentru a se hrăni“, Secundus nu e impresionat de oratorii contemporani încununați cu „succesele pe care le îngăduie o guvernare regulată, liniștită și fericită“ (traducere de H. Mihăescu). În opinia lui, „libertatea și lipsa de frâu de altădată puteau oferi o carieră mai largă“, căci în „învălmășeala generală“ a epocii „fiecare orator avea atâta influență câtă convingere reușea el să insufle unui popor fără cârmă“. Chiar dramaticele frământări care „destrămau republica dădeau totuși imbold elocvenței“ sprijinind-o prin „mari recompense“. Odinioară, „cu cât cineva era mai destoinic în arta de a vorbi, cu atât mai ușor dobândea demnități“, întrecându-și colegii: el câștiga „trecere pe lângă cei mari“, „autoritate în senat“ și „faimă și popularitate în fața poporului“ (XXXVI). Cariera politică a fruntașilor republicii era condiționată de talentul lor oratoric. Pe de altă parte, „rangul înalt al acuzaților și însemnătatea pricinilor“ asigurau renumele celor care pledau. Încredințat că nu e același lucru să vorbești despre furturi și moșteniri ori despre corupția electorală, jefuirea aliaților și uciderea cetățenilor, Secundus estimează că astfel de nenorociri au avantajul paradoxal de a furniza materie oratorică. S-ar spune că „puterea talentului crește odată cu însemnătatea subiectelor pentru că nimeni nu poate făuri un discurs măreț și strălucit dacă nu găsește o cauză la înălțimea acestei străluciri“. Oratorii iluștri își datorează prestigiul proceselor importante la care au luat parte: „Pe Demosthene, cred, nu discursurile pronunțate împotriva tutorilor săi îl ridică în slavă, iar pe Cicero nu apărarea lui P. Quintus și Licinius Archias îl face mare orator, ci Catilina, Milo, Verres și Antonius i-au creat această reputație“. Evocarea celor doi maeștri ai genului, asociați prin glorie și prin ostilitatea față de tiranie, întărește demonstrația lui Secundus. Fără a pretinde că acțiunea unor nelegiuiți ar fi benefică doar fiindcă oferă subiecte pentru discursuri, el atrage atenția că oratoria e o „artă care se ivește mai ales în vremuri tulburi“ fiind cu atât „mai mândră, mai glorioasă și mai nobilă“ cu cât are de-a face cu bătălii mai „înverșunate“: „Cine nu știe că e mai folositor și mai bine să te bucuri de pace decât să fii chinuit de război? Totuși războaiele aduc mai mulți eroi decât pacea. La fel e și destinul elocvenței“ (XXXVII). O precizare ulterioară indică momentul dispariției oratoriei politice „la mijlocul domniei divinului Augustus, adică atunci când pacea îndelungată a vremii, neîntrerupta lipsă de activitate publică a poporului, atitudinea mereu împăciuitoare a senatului și mai ales severitatea împăratului potoliseră și elocvența, întocmai ca și pe toate celelalte“ (XXXVIII). Cuvântările care i-au adus faima lui Cicero prin implicarea directă în viața Cetății dispar odată cu republica.
Replica lui Maternus, adept al sistemului imperial, evocă și ea figura lui Cicero, maestrul elocinței republicane. El își exprimă rezervele față de o activitate defel „pașnică și liniștită“, puțin compatibilă cu cinstea și măsura: „…această măreață și glorioasă elocvență este odrasla neînfrânării, pe care proștii o tot numesc libertate, tovarășa răzvrătirilor, ațâțătoarea unui popor lăsat în voia soartei, nesupusă, ușuratică, îndărătnică, îndrăzneață și trufașă“. După ce constată că țările cu disciplină aspră ca Sparta sau Creta nu au înregistrat succese oratorice, Maternus afirmă că statul roman a avut mari vorbitori doar în perioadele tulburi „cât a fost lipsit de o conducere reală, cât s-a istovit în lupte între partide, în neînțelegeri și în neunire“. Oricât de viguroasă ar fi fost oratoria din acele vremuri, elanul discursiv evidențiat în astfel de împrejurări nu asigura un succes deplin: cuvântările Gracchilor n-au dus la impunerea legilor promovate de ei, iar „gloria elocvenței lui Cicero n-a fost bine răsplătită prin tristul său sfârșit“ (XL). Renumele Filipicelor nu compensează moartea cruntă a autorului, crede Maternus. Convins că arta vindecării nu se dezvoltă la neamuri sănătoase, el susține că „mai măruntă este trecerea oratorilor și mai puțin strălucitoare gloria lor în mijlocul unor moravuri neîntinate și gata oricând să asculte de un conducător“. Neîncrezător în rânduielile republicane, se întreabă retoric „ce nevoie este de numeroase discursuri în fața poporului, când privitor la afacerile statului, nu cei nepricepuți și mulțimea, ci cel mai înțelept și numai el singur hotărăște“. Soluția personală a lui Maternus constă în abandonarea luptelor din for și cultivarea poeziei.
După aceste luări de poziție care abordează diferit soarta lui Cicero, concluzia împăciuitoare a lui Messala ar fi că oamenii trebuie să profite de darurile epocii lor, faima republicană sau tihna imperială: „…deoarece nimeni nu se poate bucura în același timp de o mare reputație și de multă liniște, să se folosească fiecare de înlesnirile vremurilor sale fără a mai ponegri pe celelalte“. (XLI).
La sfârșitul republicii, moartea unui mare scriitor este pricinuită de vrăjmășia unui potențial autocrat, sub privirile îngăduitoare ale celui care va întemeia principatul. Cicero deschide astfel calea intelectualilor prigoniți de împărații Romei. Pe măsura restrângerii libertăților civice, elocvența practicată cu strălucire de el își pierde forța și valoarea utilitară tinzând spre cultul formei în discursuri de aparat.