Pandemia care ne-a lovit atât de șocant înseamnă, în primul rând, desigur, pierderi de vieți omenești, ca într-un război de tip nou din care toți ieșim învinși. Tot ea, pandemia, provoacă enorme neajunsuri, blocaje pe mai toate planurile existenței noastre, distruge industrii, proiecte, cariere, destine. Alarmant este faptul că nu avem un orizont de timp: când ne vom întoarce la viața noastră obișnuită? Și nici nu știm cum să luptăm cu virusul nou: într-o eră a atâtor cuceriri tehnologice uluitoare, iată că ne-am întors la apă și săpun și la izolarea în case, sunt singurele arme cu care putem, cât de cât, să ne apărăm.
Dar, dincolo de toate relele astea, pandemia de coronavirus poate fi privită și altfel: ea reprezintă o modalitate valabilă de a măsura starea generală a societății românești. Se cunoaște, o mașină își arată calitatea la drum foarte greu. Iar o națiune își verifică însușirile, condiția, forța vitală în momentele de criză, în circumstanțe extreme. Din nefericire, acum ne aflăm într-o astfel de situație. Și ce ne arată, cu suficientă precizie, testerul acesta pe care nu ne-am fi dorit să-l vedem în acțiune, pandemia de coronavirus? Întâi de toate, ne arată un sistem sanitar precar; apoi, o capacitate redusă de solidarizare, o slabă coeziune sufletească a comunității; apoi, existența unei părți însemnate din populație care, practic, este neintegrată: rătăcind, în vremuri bune, prin Europa, aceasta e needucată, neșcolarizată, incapabilă să se întrețină prin muncă continuă și calificată și, deopotrivă, incapabilă și nedispusă să respecte regulile, legile; apoi, în fine, avem și o fracțiune a clasei politice dezamăgitoare prin populism, prin oportunism, prin incompetență, prin lipsă de viziune, de responsabilitate publică, gata să sacrifice economia, țara, făcându-și tot timpul numai și numai calcule politicianiste cum să tragă foloase personale sau de grup, de partid. Și ne surprind cumva rezultatele acestei evaluări? Nicidecum. De pildă, nu ne era cunoscut tuturor faptul că sistemul sanitar este plin de hibe, cum sunt de altfel atâtea alte instituții publice românești? De câte ori nu ne-am spus atâția dintre noi, și după Colectiv, și după alte încercări: Ferească-ne Dumnezeu de o calamitate, că noi, cu mijloacele noastre, cu organizarea și cu activitatea noastră, suntem la pământ! În anii trecuți, ne amintim, guvernanții au mărit exagerat, fără judecată, salariile cadrelor medicale (acum vedem că unele dintre ele dezertează, deși era clar pentru toți că în vremuri de dezastru medical ele trebuie să se poarte ca niște soldați pe front, adică să rămână neclintiți în prima linie!). Le-au mărit salariile lor și altor funcționari publici, dezechilibrând grav balanța câștigurilor salariale din societatea noastră, le-au mărit și, în schimb, n-au făcut ce era obligatoriu să facă, investiții în sănătate, acele spitale regionale promise electoral etc., etc. Când vorbim despre iresponsabilitatea factorilor de decizie, despre sistemul medical deficitar, se cuvine să precizăm că nu ne referim la reacția din acest moment a autorităților aflate la cârma țării: acestea au acționat acum cu promptitudine, așa cum se cuvine în condițiile date. Iar lipsurile care li se reproșează (echipamente de protecție, medicamente, ventilatoare etc.) sunt peste tot, și în țări de mare putere economică.