Agârbiceanu. Propuneri pentru o relectură

În romanul Arhanghelii de Ion Agârbiceanu ipostaza teologului o acaparează pe a romancierului. Există două direcții interpretative dominante: cea socială și cea morală, ambele gravitând în jurul conceptului de personaj (individual ori colectiv). Dimitrie Vatamaniuc, axat pe tipologizarea socială a operei, o consideră „una dintre cele mai importante realizări ale romanului românesc. Îi conferă acest loc studiul social, tema și aspectele documentare. Arhanghelii aduce însă și o tipologie nouă – tipologia satului miner – care îmbogățește literatura română“.1 Conform lui Cornel Regman, precupat de tipologiile individuale, de natură socio-morală, „interesul cel mai mare al romanului vine dinspre creația de tipuri“2; cât despre personaje, Mircea Popa susține că „sunt, în general, entități categoriale deschise evoluției și devenirii“.3 Or, în roman devenirea“ e complet absentă. Personajele urmează o traiectorie unidirecțională, între parametrii demarcați din exordium. În ciuda dimensiunii sociale, e dificil de reconstituit, pe baza romanului, un sat autentic de mineri (mai degabă o caricatură moralizatoare a unuia). Iar în ciuda dimensiunii morale a operei, e dificil de clădit, pe baza ei, o tipologie morală solidă.

Unidimensionalitatea socialului și bidimensionalitatea moralului sunt subordonate tridimensionalității apocalipticului. Prin apocaliptic înțelegem genul literar specific perioadei intertestamentale, cu scrieri precum Cartea lui Daniel, Cartea lui Enoh ori Apocalipsa lui Ioan, ce conțin un mesaj politico-moral subversiv, încriptat într-o succesiune de evenimente și simboluri mitologice care îi conferă un caracter cosmic.

Sunt două coordonate exegetice care deschid o astfel de direcție interpretativă. Edgar Papu identifică natura impersonală a romanului, având „drept erou principal nu o ființă umană, ci un material industrial.“4 Iar în memoriile autorului se constată o sensibilitate apocaliptică, banalități cotidiene fiind în repetate rânduri apocalipticizate: „Bunica-mi spunea că fulgii de nea cad din raiul cel părăsit, pustiu și înghețat, iar ploaia din raiul locuit de îngeri și de oamenii cei buni. Raiul părăsit fusese locuit de îngeri care s-au făcut răi și s-au schimbat în diavoli, subt căpetenia lor, Satana. Cică, la răzvrătirea lor, Atotputernicul a aprins și-a pârjolit cu un fulger grădina cea frumoasă, în care n-a mai răsărit de atunci niciun fir de iarbă. După căderea fulgerului, s-a lăsat acolo un îngheț veșnic și întuneric de-a pururea. De acolo se cern tăcuți și triști fluturii de zăpadă. Ei vestesc coborârea pustiului și a înghețului și pe pământ, ca o pedeapsă pentru răutatea oamenilor.“5

Romanul, al cărui titlu apare în Biblie doar în genul apocaliptic, descrie confruntarea dintre satul agricultor și cel de mineri ca pe o coliziune între două entități cosmice opuse, un paradis îndepărtat vs. un infern multifațetat. Individualitățile se dizolvă în megalitul narativ, personajele fiind pioni în lupta cosmică, motiv pentru care nu suferă transformări morale (vezi Apocalipsa lui Ioan: „Cine e sfânt, să se sfințească și mai departe. Cine e păcătos, să păcătuiască și mai departe“).

Prima ipostază a infernului e cea de paradis răsturnat, profanat. Ansamblul personajelor asociate societății Arhanghelilor constituie un anti-panteon celest. Ungurean-fiul e un arhanghel Gavril demonic, canonizat prin ritualuri blasfemiatoare: „Aici, îl înălțară în brațe. Ungurean, strălucitor de fericire, balansa din brațe să-și țină echilibrul. (…) Ca soarele răsai / Și-n zări senine treci / Coboară și-ți petreci / Ne du cu tine-n rai // Arhanghele Gavril, / Preaminunat copil / Din zări coborâtor / Ne vii mântuitor. (…)– Fraților, zise el cu fața strălucitoare, (…) și potrivnicul meu din cer mă invidiază.“6 Iosif Rodean e un „Ilie gras“, iar venirea sa în Văleni e o parousia (anti)hristică, pe un cal alb. Societatea deținută de el e un Anti-Israel, secționat în 12 acțiuni. Precum Isus, organizația are trei cercuri concentrice de adepți: trei, doisprezece și șaptezeci. Cuplul anti-providențial al satului e format, desigur, dintr-un Iosif și o Marina. Nu lipsesc versiuni stâlcite, denaturate, ale tainelor creștine, nunta, înmormântarea, euharistia, iar pasajele subterane sunt numite Biserici ale adâncurilor. A doua ipostază a infernului e cea de topos subteran. Sosirea lui Vasile Mureșan în Văleni are amploarea unei descensiuni într-un teritoriu abscons, al negurii, al hăurilor străvechi, primordiale, bântuite neîntrerupt de ecourile exploziilor – radiație de fond a unui cosmos demonizat. Peisajul fonic e în unison cu progresia obsesiei și isteriei, individuale și colective. Demonii care populează acest infern sunt însăși sătenii, suferind imunde metamorfoze psihice și fizice: „se văzu intrând un chip ciudat de om, care la întâia vedere părea mai degrabă un măscărici, o arătare de groază“7; „și după înfățișare, și după vorbe, și după gesturi păreau două furii“8. A treia ipostază e cea punitivă, retributivă, victimele minelor fiind „zdrobite de puterea iadului“9. Ca-n Apocalipsa lui Ioan, destinul unora e „mai rău decât moartea“. Cornean, de ex., sfârșește într-o prelungită agonie infernală: „bolnavului i se rănise tot spatele, și deseori rănile îl ardeau așa de îngrozitor, încât striga ca din gură de șarpe. (…) Parcă vuia o voce din adâncul pământului.“10 A patra ipostază e perversiunea contrastelor termice. Sudând în constituția aceluiași topos diferite cercuri dantești, Agârbiceanu fie își mistuie, fie își îngheață personajele. Flăcările deschid și închid totodată romanul, desfășurat între reveria piromană a lui Mureșan și amenințările piromane ale lui Pruncul-fiul. Peisajul termic alternează între mistuitoare transe isterico-bahice, înghețuri ce paralizează activitatea sătenilor și stări-hibrid, nu de echilibru, ci care suprapun cele două extreme, sătenii „arzând de friguri“. Paralelismul dintre infern și paradis e profund asimetric. Raiul e mai degrabă evocat, asociat cu satul de agricultori (preoteasa Marina e singura care mai lucrează pământul, iar viitoarea preoteasă Elena visează la un sat cu grădini).

Unicul eveniment al cărții, căderea Arhanghelilor, cu sonoritate cosmică, e prezis printr-un contrapunct profetic: vedenii (Vasile și Nichifor), superstiții (Ieronei), blesteme (văduva lui Gligoraș, Ungurean), ritualuri simbolice („înmormântarea“ lui Ungurean-fiul), oracol profetic (Nichifor) și statisticile lui Gheorghiță Rodean. Apocaliptică e și obsesia simetriei. De la banale formulări precum „Săracele tinerețe! Binecuvântate tinerețe!“11, la macrosctructura romanescă, segmentată în două părți de 21 de capitole (triplarea lui șapte fiind o tehnică tipică genului literar amintit).

Acestea culminează cu grefarea unei mici apocalipse în partea a doua a scrierii, când viziunea lui Nichifor constituie, din multe unghiuri, miniatura întregului roman.: „oamenii se umplură de draci, în fiecare om nouă draci, în fiecare drac, nouă scorpioni. Și s-au apucat cu toții să calce legile celui preamărit. Vai vouă celor ce veniți de dimineața în crâșmă și vă umpleți inima cu beutură bețivă în loc s-o umpleți cu rugăciune! Vai vouă căci credeți că aurul nu mai sacă din munți! (…) am văzut toate podoabele raiului, și pe maica Precestă plângând cu lacrimi grele. Plângea, și plângând, s-a coborât pe un nour de lumină și mi s-a oprit deasupra capului (…). ‹‹Pui de pasăre am încălzit la sânul meu și s-au schimbat în șărpi și aleargă toți cătră șerpoaica cea bătrână, care este muma dracului. Și încalecă pe coada șerpoaicei cele bătrâne și zgripțuroaica-i duce-n iad, și-i tăvălește în căldările cu smoală». (…) Și iată că pe la miezul nopții mi-a bătut o flacără-n fereastră ș-am ieșit să văd ce-i. Ardea întreagă Corăbioara, și din flăcările albe se ridica măiastra ca un vifor și se sălta întâi în slava ceriului, umplând văzduhul cu ploaie de scântei. Apoi se coborî din cer și nu se mai apropia de Corăbioara, ci, plutind pe sus, o luă spre miazăzi, tot mai lin, tot mai jos, cu flăcările după ea, și din flăcări, puzderie de scântei.“12

1 Dimitrie Vatamaniuc, Ion Agârbiceanu. București, Editura Albatros, 1970, p. 135. (s.m.)

2 Cornel Regman, Agârbiceanu și demonii. București, Editura Minerva, 1973, p. 121.

3 Mircea Popa, Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu. București, Editura Minerva, 1982, p. 24.

4 Edgar Papu, Din clasicii noștri. București, Editura Minerva, 1977, p. 18.

5 Ion Agârbiceanu, Amintirile. București, Editura Cartea Românească, 1940, pp. 53-54.

6 Ion Agârbiceanu, Arhanghelii. București, Editura Eminescu, 1986, pp. 184-185.

7 Ibidem, p. 298.

8 Ibidem, p. 398.

9 Ibidem, p. 312.

10Ibidem, pp. 444-445.

 

Scurtă planetă de debut

Toate textele ce însoțesc debuturile litera­re sunt, prin definiție, elogioase și necritice. Voi strica regula jocului și voi spune des­pre debutantul nostru de azi doar atât: David Topală este unul dintre cei mai merituoși masteranzi în Studii literare ai Facultății de Litere, Universitatea din București. Apreciez la el două trăsături rare printre tinerii care se îndreaptă către critica și istoria literară: 1) capacitatea sa de a cuprinde literatura română în întrea­ga ei istorie, și nu doar în scrierile colegi­lor săi de generație, și 2) faptul că înțelege rostul și importanța muncii asu­pra textului, nelăsându-se sedus (deși are, cum se spune, condei), ca atâția alții, de ispita improvizației. Textul cu care debutează nu este un sim­plu decupaj dintr-o lucrare academică mai amplă, ci este un eseu de sine-stătător, bazat pe un interes și o cercetare mai îndelungată a operei lui Ion Agârbiceanu. (S.L.)