La scurtă vreme după moartea lui Eminescu, un poet cu numai opt ani mai tânăr decât el, Alexandru Vlahuță (18581919) a început să fie considerat un nou Eminescu. La fel, un nou Eminescu, va fi proclamat, în anii ’60, Ioan Alexandru. După ce l-a acceptat destul de greu pe autorul Luceafărului, societatea românească a trecut în extrema cealaltă, considerând parcă o obligație să aibă mereu în rândurile ei un poet de geniu. Nici Ioan Alexandru și nici Alexandru Vlahuță n-au fost la înălțimea așteptărilor. Dar au lăsat totuși o operă în urma lor.
Alexandru Vlahuță a publicat și cărți de proză, dintre care romanul Dan, apărut în 1894, a avut în epocă un neașteptat succes de public, diminuat odată cu trecerea timpului până la stingere (astăzi nu-l mai citește aproape nimeni). Intitulat inițial, mai explicit, O viață pierdută, romanul are totuși în compoziția lui suficiente ingrediente care l-ar putea relansa. Este romantic, în portretizarea personajului principal, Dan, de un realism fără iluzii (sub influența naturalismului la modă pe vremea aceea în Occident) în descrierea vieții sufletești „de sub piepții unei rochii“, teatral-sceptic în reprezentarea căsniciei, văzute ca o mașinărie malefică de distrus oameni (mai ales bărbați!). În plus are o epică alertă, inventivă, care îl poate captiva pe un cititor naiv:
Serbare de sfârșit de an la un pension din București condus de doamna Raspal. Se comentează ultimele afaceri ale deputatului Veronescu Prisăcani, om venal și corupt, celebru pentru manevrele lui murdare. Dan, tânărul profesor de filosofie și română de la clasele superioare ale pensionului, este invitat la cadril de frumoasa domnișoară Ana Racliș. Se simțiseră puternic atrași unul de celălalt chiar de la prima lecție, când neastâmpărata Ana se arătase captivată de elocința lui Dan, dar nu-și mărturisiseră sentimentele.
Dan se trage dintr-o familie de răzeși (bunicul lui, luptător pentru dreptate, a murit în ocnă). A copilărit împreună cu două surori mai mari, Aglaia și Smărăndița, la Bârlad, unde părinții lor aveau o căsuță,. Mama mereu melancolică, iar tatăl conțopist, tot timpul bolnav, s-au stins de timpuriu. Vara mergeau la țară, la Rădăești, la un unchi care era vechilul lui Leonida, un grec bătrân, burlac și bogat. Cu acesta, la stăruințele unchiului, Smărăndița a fost, până la urmă, nevoită să se căsătorească. Între timp Aglaia a paralizat și trăia în aceeași casă cu unchiul.
Înstrăinat de ai săi, Dan scrie poezii și se ocupă de filosofie. În afară de pension, lucrează la ziarul independent „Alarma“, condus de prietenul său Cezar Priboianu. Este redactor cu probleme literare și îi are colegi pe alți doi prieteni ai lui, Iurașcu și Pogonatu.
Ana provine dintr-o familie din vechea protipendadă a capitalei. La șaisprezece ani a rămas orfană. Are o soră mai mare măritată cu Nicu Lambrino, Ministrul Cultelor. Deși tatăl ei, din cauza unei proaste gospodăriri, și-a pierdut aproape întreaga avere, Ana nu a simțit niciodată vreo lipsă, ducând o viață în general fără griji.
Dan, obosit după încheierea anului școlar, pleacă să se odihnească câteva zile la Sinaia, unde o întâlnește pe Ana care-și petrece vacanța împreună cu familia. Aici îl cunoaște pe tatăl Anei, bătrânul Racliș, pe Albert, fiul lui Lambrino din prima căsătorie, pe Lambrino și soția acestuia și pe Pervianu, cumnatul tatălui Anei, cu soția lui, Zoe.
Albert este student la Litere la Berlin și un simpatizant al socialismului. Îl cunoscuse pe socialistul mic-burghez german Lassalle Ferdinand. El se simte atras de tânărul profesor de filosofie și se împrietenește repede cu el. Amândoi organizează o excursie la o peșteră. Li se alătură și locotenentul Drăghici, fiul lui Hagi Enachi din Iași, care-i făcea curte Anei considerând-o bogată (dar de care se îndepărtează imediat când află că ea că nu are decât o dotă de 40.000 lei).
În drum spre peșteră, calul doamnei Lambrino se lovește de calul unui țăran care face cărăușie cu cherestea și cade, trântind-o și pe doamna de la oraș la pământ. Drăghici îl cravașează pe țăran, deși acesta nu are nicio vină. Dan, dezgustat de gestul brutal, părăsește în mod discret excursia.
Se înapoiază la București, reluându-și lucrul la ziar. Nu-i plăceau locuințele pe care le închiria, mutându-se des în speranța că va găsi un refugiu liniștit unde să poată scrie netulburat. De curând, găsise o cameră într-o căsuță cu grădină care părea să fie ceea ce căuta de atâta timp. Într-o bună zi, uitându-se pe geam, o zărește la fereastra casei de vizavi pe Ana făcându-i semne.
Forțat de împrejurări să-și lichideze proprietățile, tatăl Anei fusese nevoit să se mute cu Ana în această modestă locuință, unde trăiesc amândoi retrași. Îmbolnăvindu-se Zoe, soția lui Pervianu, Ana merge din când în când să o îngrijească. Unchiul, om fără scrupule, pune ochii pe frumoasa nepoată și, într-o noapte, când ea rămâne să doarmă în locuința lor, o siluiește. Drept urmare tânăra descoperă în scurtă vreme că e însărcinată.
Îi mărturisește totul tatălui ei și izbucnește un scandal. Mătușa crede la început că nepoata vrea să-i ia bărbatul, dar apoi își dă seama că în realitate fata este o victimă. Pentru a salva situația, bătrânul Racliș pleacă împreună cu Ana la Paris.
Neliniștit că nu-și mai vede iubita, Dan îl roagă pe un prieten devotat, Dinicu Poteraș, să facă cercetări discrete pentru a afla care e situația. Acesta îl informează ce s-a întâmplat, iar Dan rămâne puternic impresionat când află de nenorocirea Anei. De când i se spusese că este săracă parcă o iubea și mai mult, iar acum se gândește că este posibil să-i devină soție, considerând că fata nu are nicio vină.
Cu sprijinul prietenului său Priboianu pleacă la Paris și, după două săptămâni de șovăieli, ia contact cu bătrânul Racliș. Se vede cu Ana, își mărturisesc dragostea reciprocă și se căsătoresc imediat prin intermediul ambasadei române de la Paris, după care se întorc în țară fericiți împreună cu fetița de câteva săptămâni, Dori, și o doică franțuzoaică.
La scurt timp după întoarcerea în țară tatăl Anei moare. Sora Anei, soția ministrului Lambrino, se poartă cu ea de parcă nici nu ar mai cunoaște-o. Tânăra căsătorită, evitată de rude, trăiește cu teroarea că l-ar putea întâlni pe unchiul satir Pervianu.
Dan, pe de altă parte, dorește să poată scrie în liniște, având în proiect o piesă de teatru și un roman. Așa stând lucrurile, cei doi se hotărăsc să plece din București. Pentru că Dan are și studii juridice, reușește să fie numit judecător de pace în târgușorul Pogești, la două ore de Vaslui. Se instalează la popa Vasile care, împreună cu preoteasa, îi primesc cu prietenie. Pentru îngrijirea lui Dori, Dan și Ana angajează o fată, Iovița.
La început se părea că vor fi fericiți, dar foarte curând Ana începe să simtă lipsa vieții de răsfăț și a atmosferei de veșnică petrecere în care crescuse. Se declanșează tot mai des certuri care se aplanează din ce în ce mai greu. Ana uită situația în care a găsit-o Dan și sacrificiul pe care l-a făcut pentru ea. Vrea să se întoarcă la București și-i arată lui Dan o scrisoare a surorii ei care o asigură că o așteaptă. Bărbatul îi spune, sfâșiat lăuntric, dar aparent impasibil, că poate să se ducă. Ea nu se hotărăște încă să plece.
Între timp, Dan, care nu mai scrisese nimic fiindcă era mereu frământat sufletește de răceala Anei, își neglijează și serviciul ceea ce-i atrage destituirea. Tocmai când vine prietenul său Priboianu să-l ia la București, Dan înnebunește, la propriu. Ana, având remușcări, se opune ca el să fie internat într-o casă de sănătate, oferindu-se să-l îngrijească ea. Totuși prietenul său consideră că este absolut necesar să-l interneze în casa de sănătate a doctorului Șuțu.
În timp ce Priboianu cu Ana, cărora li se asociaseră Albert și soția lui, pleacă de la casa de sănătate a doctorului Șuțu, în Parlament deputatul Pervianu ține un discurs fulminant, insistând că un om politic trebuia să dea dovadă de înaltă ținută morală nu numai în societate, ci și în familia sa.
În roman recunoaștem, chiar dacă nu ne facem un scop din aceasta, situații reale din viața lui Alexandru Vlahuță (în primul rând eșecul căsniciei scriitorului cu Margareta, fiica generalului N. Dona). Și mai vizibilă este însă condiția de poet neînțeles de societate în care se proiectează Alexandru Vlahuță, crezând probabil el însuși că este un nou Eminescu („Trăind în cercul vostru strâmt,/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.“)
Melodrama conjugală, dezlănțuirile pamfletare la adresa clasei politice și dezvăluirile despre viața intimă a protipendadei au atras mulți cititori și ar face și azi rating. Criticii literari importanți, Titu Maiorescu, G. Călinescu, Nicolae Manolescu, nu s-au arătat însă încântați de zborul jos al imaginației autorului, apreciind romanul ca ratat sau ignorându-l. Un dosar critic complet al lui, bazat pe o impresionantă documentație, a realizat nu de mult Mihai Brăslașu, de la Universitatea din Pitești.
