Un nou Iluminism?

Disciplinele umaniste sunt Cenușăreasa noii cunoașteri, o cunoaștere dominată de științele exacte și de științele naturii. Cele mai mari finanțări sunt acordate proiectelor de cercetare din aceste domenii, artele și științele umaniste fiind sortite unei consecvente discrimări. După o eră a „republicii literelor“, a urmat, iată, una a științelor „cantității“, a măsurilor cât mai riguroase și a calculului exact. Lucru lesne de înțeles: științele exacte și științele naturii au produs și continuă să producă efecte de-a dreptul revoluționare asupra lumii, schimbându-i înfățișarea de la o generație la alta, dacă nu chiar și mai rapid. Bogăția științelor exacte și ale naturii se explică prin productivitatea, prin eficiența lor, prin practicitatea lor, atât de râvnită, în felul lor, – să ne amintim! – și de științele și artele umaniste. Din punctul de vedere al practicității putem trasa o graniță fermă între cele două domenii: în vreme ce „științele“ produc efecte asupra oricărui individ, indiferent și independent de gradul de familiarizare cu ele, „umanioarele“ produc efecte doar asupra indivizilor ce le-au absorbit în profunzimile ființei și gândirii lor. Pentru teologi, „omul practic“ este situat în vârful ierarhiei edificării spirituale, este cel ce reușește să transfigureze teoria în exemplu viu, cel ce metabolizează spiritul transformându-l în propria lui carne. De altfel, până la începuturile științei moderne, alchimia rămâne ancorată în același model de gândire: pentru a putea obține efectele fizice vizate, era absolut necesar ca însuși agentul operației alchimice să-și supună spiritul fazelor implicate de transmutație. Filosofia, implică, așijderea, o edificare personală, un efort de inițiere mentală, spirituală, fie numai pentru înțelegerea unor judecăți specifice, nemaivorbind despre producerea lor.

La polul opus, științele produc efecte asupra oamenilor care nu știu (și nici nu trebuie să știe) nimic despre ele. Câți dintre noi știm cum funcționează calculatorul, telefonul, televizorul sau internetul – instrumente ce au devenit aproape „elementele“ lumii noastre, de o finețe, acuratețe, fidelitate ce amenință să capete o tot mai înspăimântătoare perfecțiune? Deplângem faptul că roboții rămân închiși în programele lor, neputând empatiza cu noi, oamenii; dar nu este oare și mai tristă situația privită dinspre celălalt capăt, anume că noi, oamenii de azi, nu putem înțelege nici cel mai rudimentar robot, că nu știm mai nimic despre ceea ce este, în definitiv, produs de om, că – pe măsură ce științele descifrează misterele naturii și ale universului, artefactele devin tot mai misterioase pentru omul comun, într-atât de ermetice încât le luăm ca lucruri de la sine înțelese, cuvenite prin naștere, că suntem înconjurați tot mai mult de mistere de uz comun – de la automobil până la avion? Nu, pentru majoritatea oamenilor nu e deloc trist: ei își schimbă, într-o perpetuă veselie, ustensilele – cu altele tot mai „performante“, mai „fiabile“, mai „practice“. Devine astfel mult mai limpede de ce, într-o lume ca a noastră, vor fi privilegiate acele științe care pot produce efecte asupra unui număr cât mai mare de oameni, fără niciun efort personal din partea lor (altul decât cel financiar – tot mai redus și acela). Economia duduie doar cu condiția existenței unor consumatori depersonalizați, din motive evidente: consumatorul personal implică costuri ridicate, costuri ce au consecințe asupra profitului realizat de producător-vânzător. Dar numai un asemenea consumator personal poate aprecia, „consuma“ și evalua corect un bun spiritual. Îl poate el și plăti? Da, ar fi răspuns străbunii noștri acum câteva sute de ani – când aristocrații, oameni bine formați, educați, cu fine gusturi și cu mulți bani susțineau respectiva producție spirituală. Cât despre vremurile de azi, să lăsăm cititorul să răspundă…

Cărțile lui Edward Wilson pun, cu un ascuțit simț critic, problema situației științelor și artelor astăzi, făcând astfel o figură destul de aparte: venind dinspre științele naturii (biologie) este un înfocat apărător al drepturilor umanioarelor în lumea de astăzi. Wilson nu doar că respinge abordarea simplistă și imbecilizantă asupra lor – ineficacitatea, inutilitatea lor – dar consideră, dimpotrivă, că fără științele umaniste lumea este sortită pieirii. Poate trăi omul fără științele umaniste? Poate, răspunde Wilson, dar doar dacă redevine maimuță. Progresul științific și tehnologic – deja accelerat se va accelera și mai tare, dar își va reduce în timp, tot mai mult, viteza și în cele din urmă se va opri. Vom descifra mai curând sau mai târziu mai toate misterele naturii – ce va mai rămâne atunci, se întreabă creatorul sociobiologiei; (candoarea interogației te face să te gândești cum ar citi biologul american Cenzura transcendentă a lui Blaga?) Nu va mai rămâne nimic în afară de ceea ce umanioarele fac posibil cu creativitatea lor – impredictibilă, pentru că sursa ei de proveniență este haosul, fertil, al emoțiilor, sentimentelor și gândurilor. De aceea, nicio știință nu trebuie să îndrăznească să scoată ființa umană din sfera afectivității, aceasta fiind sinonimă cu evacuarea lui din „casa Ființei“.

Științele umaniste au avut, crede Wilson, partea lor de vină în marginalizarea pe care o suferă. Dezinteresul aproape total al filosofilor pentru științele naturii – a făcut ca filosofia să fie închisă într-o bulă teoretică, autistă, suficientă, separată de tot restul cunoașterii științifice. Din câte înțeleg, Wilson se referă de fapt la reflecția filosofică asupra omului, reflecție care neglijează evoluționismul, preferând să se situeze pe un teren pre-darwinist. Altfel, critica biologului american este neîndreptățită – căci un întreg filon al ei s-a aflat în imediata vecinătate a științelor, apropiere care a tins uneori spre transformarea filosofiei într-o ancilla scientiae. În privința relației filosofiei cu evoluționismul, Wilson nimerește un punct sensibil. Într-adevăr, filosofii – chiar și atunci când obiectul reflecțiilor lor ține de antropologie – evită să părăsească domeniul umanului, să pună omul în legătură cu animalul, pedalând în principal – într-o bună și redutabilă tradiție – pe ideea diferenței radicale dintre om și animal. Dar, pentru a puncta cum trebuie deosebirile, reale, dintre om și animal, nu trebuie, oare, să înțelegi cât de bine poți elementele lor comune? Pentru a stabili diferența specifică, nu trebuie să fii foarte familiarizat cu genul proxim? Filosofii se mențin însă în „bula“ umană, cercetează omul în cadrul societăților umane, atunci când nu-l „cercetează“ direct în contextul relațiilor cu Dumnezeu însuși, precum fac fenomenologii creștini. Pe scurt, filosofii se fac că n-au auzit de Darwin și întorc discret privirea când, în salon, se face auzit cuvântul „maimuță“. Procedând astfel însă, filosofii ratează înțelegerea multor lucruri despre om, fapt straniu dacă ne gândim că științele naturii au fost cu numai două secole parte a filosofiei, chemându-se pe atunci „filosofia naturală“ și că iluminismul promova tocmai idealul absolut al cunoașterii pure, eliberate de paraziții gândirii deziderative (credințe religioase, prejudecăți etc.) Un nou iluminism – este singura șansă de renaștere a disciplinelor umaniste, în speță a filosofiei, dar și a științelor naturii; filosofia și științele naturii vor extrage beneficiile inestimabile ale simbiozei.

Trebuie totuși înțelese corect și motivațiile rezervei filosofilor de a accepta evoluționismul ca teorie fundamentală a reflecției asupra omului. În definitiv, ce mai poți spune în plus decât că, în evoluția sa, cutia craniană a trecut de la 500 cm3, în versiunea australopitecă, la 900 cm 3, în ipostaza de Homo habilis, ajungând, în sfârșit la 1400 în versiunea reprezentată de Homo sapiens. Te miri o dată, te miri de două ori, te miri de trei ori, dar de câte ori te poți mira în fața unui lucru stabilit în mod definitiv? Tot ce-ți rămâne să faci e să repeți – ca într-un nou ritual religios – aceeași formulă, de astă dată științifică, și să te pătrunzi (sau să te faci că te pătrunzi) de fiecare dată de încărcătura ei sacramentală, extraordinară, ieșită din comun. De altfel chiar în cărțile lui Wilson – aceste informații privitoare la om sunt deosebit de redundante. Oare reflecția filosofică, dar și creația artistică (și în cele din urmă, și cea științifică) nu devin posibile doar în fața unui obiect… deschis, pe fondul unui nedogmatism asumat, al unei ignoranțe prealabile – acceptată măcar ca ipoteză de lucru. Nu e mai profitabil să ne facem măcar că nu știm unele lucruri – chiar dacă le știm pe de rost și cât se poate de limpede? Ignoranța, asumarea ignoranței sau măcar mimarea ei – asigură și stimulează creativitatea umană. Orice cunoaștere veritabilă este, în definitiv, o docta ignorantia, iar celebra vorbă socratică – știu că nu știu – poate fi considerată un adevărat principiu metodologic: orice demers cognitiv este dependent de experiența prealabilă și paradoxală a ignoranței subiectului cunoscător.

Ne putem întreba dacă dezinteresul oamenilor de azi față de cunoașterea științifică nu este declanșat chiar de denumirea ei: știință. Dacă știința știe deja, ce l-ar mai putea motiva să-i asimileze cunoștințele și informațiile când forța de atracție a cunoașterii este exercitată tocmai de ceea ce nu a fost încă aflat, de necunoscut, mai mult, de către incognoscibil (și tocmai de aceea, prin însuși obiectul ei, religia va continua să-și mențină mereu puterea asupra spiritului uman, în ciuda sau chiar datorită descoperirilor științifice.)