Sfântul Valentin, violatorul

Am o proastă relație cu sărbătorescul. Probabil că un psihanalist i-ar descoperi originile de la prima ședință. Antipatia față de celebrări, de manifestări pompoase, înzorzonări „pentru ocazii”, onomastice, revelioane, libații pentru nesfârșiți sfinți și sfinte provine, în cazul meu, din copilărie. Și anume, din imensa, enorma, insuportabila plictiseală a după-amiezilor de duminică. Pe cât de mult îmi plăcea sâmbăta când, după ce-mi făceam lecțiile, aveam timp de citit, de mers la film și de privit la televizor, pe atât mă teroriza perspectiva zilei următoare. Știam ce va urma: agitație în bucătărie, dimineața, un lung prânz în familie (adesea cu invitați, rude sau prieteni ai părinților mei), după care ghilotina înspăimântătoare ce decupa un interval de două-trei ore de liniște. Sentimentul se accentua dramatic cu fiecare duminică, devenind paroxistic în timpul vacanțelor. Ghiftuiți, musafirii plecau spre casele lor, iar părinții se retrăgeau la odihnă, unde dormeau doborâți de eforturile depuse cu pregătirea mesei și curățenia de după masă. Mai întâi dispărea tata, al cărui sforăit ușor îl auzeam prin ușa dormitorului, iar un ceas mai târziu, mama.

Același scenariu se petrecea în vecini. Casa din dreapta și casa din stânga, pe care le țineam sub control peste gardurile înalte acoperite cu plante, urmau întocmai ritualul, ca și cum ar fi executat ordinele provenite dintr-un punct de comandă central. Liniștea cobora apoi peste întreaga stradă, peste cele învecinate și peste întregul oraș. Mașinile nu mai circulau, tramvaiele pe care le auzeam în depărtare înaintau ca prin vată, autobuzele demarau și ele cu o blândețe necaracteristică. În această lume somnolentă, eram singurul insomniac, ultimul locuitor în viață al unui oraș vrăjit. În afară de citit, nu puteam face nimic altceva. Televizorul i-ar fi trezit pe ai mei, iar de vorbit nu aveam cu cine: prietenii mei din vecini dormeau și ei duși, cu gândul la filmul de la ora 5, de la cinematograful de la capătul străzii.

Acea proiecție a plicticoaselor după-amiezi de duminică din copilărie s-a metamorfozat, ulterior, într-o formă de rezistență, când activă, când pasivă, la onomastici, revelioane, sărbători naționale și, după 1990, „prăznuiri” ale tot mai numeroaselor evenimente religioase. Detest paradele militare și demonstrațiile, fie ele în favoarea unor idei nobile. Chiar la meciurile de fotbal, cel mai mult mă enervează tribunele. La fel și la concerte. Despre ședințe nu mai vorbesc: structural, am oroare de dezbaterile sterile și de situațiile în care diverși gureși își arată găunoasele abilități retorice. Cred că forma supremă de manifestare a personalității umane e individualul, privatul, și nu gregarul. Asta nu mă face însă mizantrop, ci doar un musafir pe care nu e recomandabil să-l inviți la nunți, botezuri ori zile de naștere. La chiolhanurile publice nu merg oricum, așa că rămân puține ocazii în care aș putea fi scos din starea de beligeranță cu festivismele.

Pe lista antipatiilor mele, locul de frunte îl ocupă Saint Valentine’s. Ca și cum nu ne-ar fi ajuns această sărbătoare inspirată de sfântul făcător de minuni al creștinismului timpuriu, căruia în Evul Mediu i s-a asociat simbolul împerecherii păsărilor, la noi a mai apărut și Dragobetele. Pseudo-sărbătoare a iubirii, ea ar data de prin secolul al XVIII-lea, legată de „aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, numită în slavă glavo-obretenia, de unde ar fi migrat sub diverse forme și în română (Rogobete, Bragobete, Bragovete). După revoluție, când protocronismul s-a spart în mii de țăndări, dând naștere la tot felul de teorii care de care mai bizare, s-a vorbit despre Dragobete ca despre un zeu tânăr, fiu al Babei Dochia, „patron al iubirii și bunei dispoziții”. În fine, poate că așa stau lucrurile — nu mă pun cu etnologii și antropologii (cum s-au rebranduit folcloriștii de altădată). În ce mă privește, n-am auzit acest nume niciodată înainte de a fi lansat cu mare pompă, ca sărbătoare indigenă sută la sută, de un canal de televiziune.

De ce mi-e antipatic Sfântul Valentin? (Nu cel original, desigur, ci descătușarea de senzualitate și jocularitate amoroasă patronată de el.) Pentru că, om vechi fiind, cred că dragostea, iubirea, afecțiunea sunt sentimente ce trebuie să rămână în sfera privatului. Nu e treaba mea că „Gelu o iubește pe Tanța” —cum am văzut scris cu creta pe zidurile unei case. Sau că „Gigi + Nina = love”, după cum ne informează numeroși copaci ai patriei. Mi se par indecente cererile de căsătorie în public (la televizor, pe stadion etc.), nunțile televizate și toate formele de celebrare și auto-celebrare a unor evenimente ce țin de viața intimă a individului. Toate acestea sunt un indice al manelizării societății, al triumfului prostului gust și al neamului prost. Asta nu înseamnă că mă îmbolnăvesc de nervi când le văd ori că aș vrea să fie interzise. Nici nu-mi trece prin minte. Tot ce pretind e decență și reținere atunci când e vorba să invadezi spațiul public cu excesele tale hormonale ori celebratorii. Rezervă-le pentru propriul cerdac.

Având convingerile de mai sus, m-am amuzat citind în revista „Spectator“ un articol cu titlul Happy Rape Culture Day /Ziua culturală a violului fericit. Mai tare însă decât titlul e subtitlul: „Ziua de Valentine e o sărbătoare patriarhală care ne îndeamnă să acceptăm capitalismul.” Era vorba, în mod cert, de o parodie, în buna tradiție a difamatorie a lui Jonathan Swift. Articolul lui Godfrey Elfwick e, pe de altă parte, cât se poate de serios, deoarece scoate la lumină câteva dintre excesele corectitudinii politice, care duc procesul de intenție până la ușa spitalului de nebuni. Deși evident batjocoritor, textul te năucește de la primele fraze: „Valentine’s Day a sosit din nou, pentru a ne reaminti tuturor că încă trăim într-o cultură a violului. Oricât de drăgălaș ar încerca s-o ambaleze producătorii de felicitări, o zi întreagă e dedicată sărbătoririi agresării femeilor de către bărbați. Dacă sărbătorești ziua de Valentine, ești un participant activ în normalizarea continuă a abuzului sexual. Gândește-te la asta. Majoritatea felicitărilor și a darurilor trimise astăzi vor fi trimise anonim și fără a avea consimțământul adresanților. Ca societate, încurajăm din răsputeri «cadoul de viol».”

Fiecare propoziție e aberantă, dar nu fără legătură cu un anumit fel de a vedea lumea al extremei stângi occidentale. Pentru că doar într-o cultură neo-păgână poți echivala ne vi ­novatele cărți poștale ilustrate cu cupidoni, inimioare și săgeți cu anunțuri ale violului în serie. Mai mult, că produci un act de agresiune sexuală dacă nu ai consimțământul fecioarei căreia îi mărturisești pe această cale iubirea. Atât: îl mărturisești, nu îi spargi geamul, nu îi intri în iatac și nu te dedai la bestiale agresiuni sexuale. Veți spune că astfel de situații sunt pure aberații. Am stat însă de vorbă cu mame americane care mi-au mărturisit că băieții lor cresc de mici cu spaima de a nu fi acuzați de viol.

Iată cum continuă această variantă de Valentine’s în stilul orwellianului 1984:

Conceptul de «idilă» e un mit învechit pe care ni-l vând oligarhii capitaliști, un mijloc prin care e întreținută speranța maselor exploatate că «dragostea» va face din mărunta lor viață cenușie ceva cu sens, pentru a le stoarce mai mulți biștari. […] Pentru că ce e «iubirea»? Eu iubesc năutul cu curry, dar nu vreau să mă culc cu el. «Iubirea» e un fel de a deghiza dorința carnală în ceva acceptabil.” Paragrafele următoare continuă pe un ton din ce în ce mai agresiv, pentru a pune în evidență, prin antifrază, pericolele care pândesc tradiția într-o lume al cărei țel de căpătâi îl constituie eradicarea trecutului. Pentru mine, pericolul cel mare îl reprezintă trivializarea și golirea de conținut a unor ritualuri care aveau cândva sens și conținut. Intrate în malaxorul nerușinării postmoderne, ele au devenit simulacrele deșănțate ale unei civilizații care crede doar în mecanicitatea plăcerii dobândite la comandă.

De aceea, cred că o reîntoarcere la noi înșine, la valorile micii comunități nu ar strica. Iubirea vine atunci când e să vină, nu atunci când e anunțată cu surlele și trâmbițele unui sistem uniformizant, dominat de vulgaritate și conformism. N-am simțit niciodată nevoia să merg într-un restaurant rezervat cu multe luni înainte, pentru a celebra în grup ceea ce ar trebui să fie miracolul întâlnirii în doi. Nu-ți găsești „sufletul pereche” la un team-building planificat contabilicește, după cât permite bugetul instituției și inspirația șefilor. Acolo e posibil să dai peste un partener de o noapte. Dar nimic mai mult. Pentru simplul motiv că iubirea se sustrage bioritmului instituțional și calendarului de predare al unor proiecte. Iubirea, din fericire, continuă să fie oarbă la toate aceste sistematizări, programări și eșalonări ale datoriilor pe care le are individul față de sine.

Chiar dacă nu sunt adeptul celebrărilor cu fast, le înțeleg foarte bine rolul social. Nu mă deranjează nici aplecarea civilizației actuale spre dezmăț, superficialitate, vulgaritate și exces. Ceea ce-mi repugnă e transformarea lor în repere obligatorii ale unor ceremonialuri desfășurate la comandă și, cum spunea un activist de partid de pe vremuri, „cu tămbălău”. Mie lăsați-mi șansa întâlnirilor în grupuri mici, pe bază de afinități și inspirație, nu de calendar și ucaz. Nu-mi place să simt în ceafă duhoarea, când de partid, când de televiziuni, a hăitașilor postmoderni. În lipsa acestor minime condiții, nu mă mir că sărbătoarea de Valentine’s se soldează, într-adevăr, în fiecare an, cu un număr enorm de plângeri de violuri.