Etatea pe care o atinge acum Liviu Ioan Stoiciu e, de bună seamă, neverosimilă.
Pe de-o parte, pentru că silueta care, la intervale regulate, coboară din mașină, în curtea Uniunii Scriitorilor, și se îndreaptă în pas vioi către redacția „Vieții românești” este una de tinerel suplu și agil, îmbrăcat în blugi, jovial și bucuros de întâlniri cu colegii. Necum de ins la senectute, scorțos în ținută și nesigur în mișcări.
Pe de alta, deoarece jurnalele și publicistica sa literară abundă de confesiuni ale unor crize spirituale și existențiale, care nu o dată l-au dus în pragul unor decizii dificile. Măcar renunțarea la scris a fost o opțiune aflată adesea pe masă și, chiar dacă scriitorul nu i-a dat curs, atingerea pragului de 70 de ani rămâne o reușită, în peisajul unei generații optzeci, până acum, decimată de morți premature (Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Ioan Flora, Mariana Marin, Dan David, Aurel Dumitrașcu) sau de la fel de grăbite stingeri literare.
Însă, mai presus de toate, imaginea unui Liviu Ioan Stoiciu la 70 de ani e neverosimilă în raport cu profilul spiritual cu care poetul a pătruns în literatură: cel de tânăr insurgent, aflat în răspăr cu totul, în afară de poezie. Începând cu învățământul formal și terminând cu exigențele politice ale comunismului. Liviu Ioan Stoiciu, să nu uităm, a fost un opozant deschis al defunctului regim, fiind pedepsit pentru atitudinea sa, ceea ce a lăsat urme vizibile în cariera sa literară și risca, dacă nu s-ar fi produs eliberarea din 1989, să lase și asupra existenței sale fizice. Deși a debutat relativ devreme, în 1979 (cu patru ani înaintea culegerii Cenaclului de Luni, Aer cu diamante), el nu a mai reușit să publice, în următorii zece ani de activitate literară desfășurată sub comunism, decât puțin peste 300 de pagini de poezie în volum. Poetul s-a chinuit, literalmente, să își publice cărțile, luptându-se cu Cenzura și, în ultimii ani, de radicalizare anticomunistă, de-a dreptul cu Securitatea. Jurnalul său din epocă documentează, cu discreție însă fără să ascundă adevărul, aceste penibile deambulări, la marginea vieții și a literaturii.
L-a salvat, cred, de ispita renunțării, a blazării, insurgența artistică. Pentru că Liviu Ioan Stoiciu n-a fost doar un opozant politic, el a fost și un optzecist nealiniat la programul estetic și la instituțiile generației. Poezia sa cu greu poate fi redusă la textualism, autobiografie și „poetica realului”. Critici interesați, marginali în raport cu generația, au pus în circulație, cu o regretabilă insistență, clișee morfologice (textualism, autenticitate, experimentalism etc.) care nu spun nimic despre personalitatea artistică a lui Liviu Ioan Stoiciu. Care nu este numai unul dintre primii optzeciști pătrunși în arenă, ci și una dintre structurile poetice cele mai puțin debitoare programului de grup. Poetul s-a format în afara „nucleului” istoric al optzecismului, format din Facultatea de Litere a Universității din București, unde predau Nicolae Manolescu și Ovid S. Crohmălniceanu, Cenaclul „Junimea” și Cenaclul de Luni. Poetica personală a lui Liviu Ioan Stoiciu a influențat poetica optzecismului, ca și felul în care aceasta era înțeleasă de critică, într-o măsură la fel de mare ca aceea în care s-a lăsat ea însăși modelată de grup.
Și încă o observație: Liviu Ioan Stoiciu și-a găsit repede timbrul personal, pe care, în pofida modificărilor de viziune, umoare și discurs, și-l va păstra de-a lungul întregii sale cariere. La cea de-a doua apariție în volum, în Caietul debutanților din 1978, Stoiciu beneficiază de 10 poezii, ceea ce-i permite să livreze un ciclu, Cantonul 248, focalizat în jurul unui topos din mitologia personală. Acum își face loc, în bagajul poetului, devastatoarea ironie amară, prin care optzecismul se raportează la o realitate cenușie, dar pe care regimul comunist le cerea poeților să o „cânte”. Ironia guvernează și raportarea poetului la modele livrești, tot din cele aflate în grațiile regimului: „ehe, unde ne sunt cărăbușii/ și zâna căii ferate cu ierbile arse, unde/ ne sunt interioarele păpușii, de turtă dulce și/ clopoțelul dogit, de la ușa oficiului, uneltele de tortură/ și pâclele, unde ne sunt bolile blonde ale țărmului, unde/ iasomiile copilărelilor și scripeții care scoteau cizmele,/ orbirile și absolut toate resentimentele”. Se observă cu ușurință tehnica de a porni de la o referință parodică (la Unde ni sunt visătorii?), spre a aluneca rapid, ca-n suprarealism, într-un text de tip palimpsestic, în care suprafața inocentă sugerează adâncul plin de subtexte: Liviu Ioan Stoiciu e deja un poet matur, stăpân pe uneltele sale, cu un univers de creație bine conturat.
Univers pe care volumul de debut, La fanion, îl va impune ca un reper al optzecismului, în pofida diferențelor vădite în raport cu ce scriau atunci Traian T. Coșovei, Ion Stratan sau Mircea Cărtărescu. Cele două cicluri care îl alcătuiesc, Evoe! și Pe linie moartă, definesc în egală măsură eul „optzecist” și pe cel „atipic” al autorului. Poet, spuneam, cu o structură artistică diferită de cea a colegilor de generație, cu care împărtășește atât convingeri, cât și refuzuri, dar de care îl desparte viziunea.
Bunăoară, există intruziuni adânci ale autobiograficului în poemele lui Stoiciu, ca și în cele ale celorlalți optzeciști. Numai că, la el, autobiograficul „mitizat” prin textualizare se descompune rapid în viziuni halucinante, nu suprarealiste, ci subrealiste: „SALUT, argonauți!… strigam eu, în fântână, dacă eram/ trimis să scot apă, de mama, la prânz (când venea ea, acasă,/ să mănânce, de pe câmp…): era o regulă… atunci o/ dată luam găleata, plină și,/ în picioarele goale fugeam de aici, peste linie, la/ barieră, să sting/ lâna (de aur?… de unde…) pe berbec (unul, al/ picherului, legat de gard, în drum, să pască în șanț:/ pe el călăream eu), aprinsă din senin: nu/ zbura, mă, băiete, pe el, ziua, pe caniculă, în/ vis, sărea în sus/ cantoniereasa și eu și mai și”. Poezia realului înseamnă la el mai cu seamă refuzul metaforicului de tip modernist și al conceptualismului imposibil, din poezia deceniului ’70-’80, iar citatul cultural – atât de subtil în poezia de început a lui Mircea Cărtărescu – e doar o sugestie, repede depășită. Discursul lui Stoiciu conține livresc, dar nu e livresc. Poetul exploatează potențialul palimpsestic al limbajului, construind un text care, pe un palier, pare „alb”, neutru, o simplă numire a obiectelor, iar pe celălalt palier sugerează o stare halucina(n)tă, din care se alimentează mitul Macondo-ului personal, vegheat de fanionul ceferist. Un Macondo construit nu „în sus”, în simbolic și în nostalgia sentimentală, ci „în jos”, în subconștient și într-un amestec inseparabil de exaltare și deriziune. O erupție, dar la rece. Craterul Platon, cum va spune el însuși, în zilele noastre.
De-aici încolo, cariera scriitorului va urma fără poticniri, volum după volum. Cu câteva momente de vârf (Singurătatea colectivă, 1996, Ruinele poemului, 1997, La plecare, 2003, Craterul Platon, 2008, Pe prag, 2010), dar mai ales cu o poezie care niciodată nu a coborât sub nivelul, oricum înalt, din anii debutului. Personalitate atipică, Liviu Ioan Stoiciu a edificat o operă substanțială, care a crescut, în cercuri concentrice, în jurul „matricei” inițiale, și a impus un stil lesne recognoscibil. O operă în care poetul a fost, să nu uităm, dublat de prozator, Stoiciu remarcându-se ca romancier al faliilor și fracturilor psihologice, al existențelor scindate între social și afectiv, între rațiune și pulsiunile subconștientului (Femeia ascunsă,1997; Grijania, 1999, Undeva, la Sud-Est. Într-unu-s doi, 2001). A încercat, de asemenea, dramaturgia (Teatru uitat, 2005) și este, totodată, un publicist de cursă lungă (vezi rubrica actuală din revista ieșeană „Expres cultural”).
Pe scurt: o viață de insurgent devenit scriitor canonic, o existență topită și transformată în scris, ca nimeni altcineva în literatura contemporană.