Născut la 1 februarie 1934, Nicolae Breban ne apare azi ca un scriitor cu o carieră impresionantă, care își trăiește din plin gloria lite rară. După ce a elaborat o operă romanescă de excepție ce a marcat profund o epocă, autorul Voinței de putere a început să acorde o importanță tot mai mare interviurilor și confesiunilor, explicării propriei sale creații. În această direcție se înscriu și cele patru volume de memorii intitulate Sensul vieții, publicate între 2003 și 2007. Fiecare tom se oprește la un moment important din biografia spirituală a prozatorului: copilăria și perioada de ucenicie, anii de maturitate artistică deplină, experiența exilului și reîntoarcerea pe meleagurile natale. Fluxul amintirilor se declanșează în momentul în care scriitorul a depășit pragul vârstei de 69 de ani, lucrarea relevând traiectul existențial exemplar parcurs de către romancier. Acesta a pornit dintr-un Maramureș ce a cunoscut din plin „teroarea istoriei“, pentru a ajunge, printr-un travaliu acerb de câteva decenii, la o binemeritată recunoaștere internațio nală.
Primul volum al Memoriilor reconstituie perioada de formare a romancierului Nicolae Breban, care își circumscrie profilul spiritual pornind de la cele două linii ascendente ale stră mo șilor săi, preoți și comercianți. Relevând ceea ce a dobândit de la fiecare dintre părinți, proza torul afirmă că, de la tatăl său, preotul Vasile, a moștenit tenacitatea, îndârjirea, încăpățânarea și voința, în timp ce mama lui i-a dăruit sensibi litatea, imaginația și inteligența. Memoriile lui Nicolae Breban ne ajută să pătrundem în intimita tea omului care se ascunde în spatele operei. Prin ideile privind geneza și semnificațiile creației sale, romancierul simte nevoia să corecteze opiniile eronate vehicu late de criticii literari, care nu au reușit întotdeauna să decripteze semnificațiile majore ale scrierilor sale. Mai mult decât relatarea propriei sale vieți, romancierul se arată interesat de dezbaterea marilor probleme ale creației. Drept consecință, scriitorul abordează o serie de subiecte majore, precum geneza romanelor, condiția personajelor, stilul, construcția în epică, marii maeștri pe care i-a avut de-a lungul timpului etc.
Ceea ce surprinde în confesiunile lui Ni colae Breban este nevoia organică de a se abate de la po(i)etica tradițională a egoficțiunilor. În acest sens, memorialistul este sincer preocupat să evite clișeele. Mai mult, destăinuirile sale se apropie de statutul unui autentic roman autobiografic, în care numeroasele digresiuni concurează în mod serios relatarea cronologică a evenimentelor propriului destin. Meditând asupra sensului vieții, Nicolae Breban pare mai mult un filosof al existen ței decât un prozator. Subminând în mod deliberat poetica tradițională a egoficțiunilor, autorul scrie mai degrabă, asemenea lui André Malraux, niște antimemorii. Prozatorul explică de ce îi este impo sibil să fie obiectiv într-un gen subiectiv prin excelență, în care scopul este relevarea succesiunii „eurilor“. Memorialistul știe că suferă de păcatul digresiunilor, dar acest lucru nu deranjează atâta timp cât mărturisirile sale se dovedesc extrem de interesante. Una dintre calitățile esențiale care i se cer unui bun memorialist este talentul de povestitor, dar, în ciuda acestui har pe care îl posedă, scriitorul resimte puternic teama de platitudine. Scopul său nu este să elaboreze o autobiografie care să placă, ci găsirea unui „pretext biografic“ pentru atacarea unei teme de mare interes: sensul existenței. Romancierul explică voga egoficțiunilor din literatura postdecembristă prin cei cincizeci de ani de interdicție. El relevă însă și „corupția morală“ ce a pus stăpânire asupra genului, unii confrați încercând să își justifice astfel pasivi tatea manifestată sub regimul totalitar. Recunoaș tem în aceste meditații spiritul viu, incisiv, plin de vitalitate al prozatorului.
Cele mai semnificative se dovedesc meditațiile lui Nicolae Breban despre roman, despre condiția artei în general. Pe parcursul confesiunilor sale, într-o manieră polemică, prozatorul ne oferă numeroase sugestii importante privind propria sa concepție despre literatură. Chiar dacă s-a declarat un descendent al marelui roman realist al secolului al XIX-lea, autorul Animalelor bolnave a dorit să fie un scriitor original, motiv pentru care a înnoit structurile tradiționale ale epicului. Mi zând de la bun început pe specia-rege, scriitorul a debutat abia în 1965 cu romanul Francisca, dar a reușit să recupereze rapid decalajul ce îl despărțea de colegii săi de generație, devenind mult mai prolific și mai longeviv decât mulți dintre aceștia. În numai câțiva ani, Nicolae Breban a reușit să devină unul dintre cei mai importanți roman cieri români contemporani. Rejudecând trecutul din perspectiva prezentului, prozatorul își dă seama că debutul întârziat l-a ajutat, în sensul că astfel a evitat publicarea unor creații vulnerabile, imper fecte.
Pe parcursul confesiunilor sale, memorialis tul își prezintă marii maeștri din perioada anilor de ucenicie. Printre aceștia, la loc de cinste se găsesc Dostoievski (considerat maestrul suprem), Marcel Proust, Miguel de Unamuno, Friedrich Nietzsche, Stendhal, Thomas Mann și alții. Dintre modelele autohtone care i-au marcat creația sunt amintiți: Garabet Ibrăileanu, Anton Holban, Mihail Sebastian, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu. Pornind de la o bogată experiență a cunoașterii, prozatorul a reușit să elaboreze o operă originală, prin care a revoluționat arta romanului românesc de azi.
Marile probleme ale creației au rămas aceleași de-a lungul timpului, chiar dacă unele curente literare de avangardă au încercat să le identifice cu clișeul, cu ponciful artistic. Drept consecință, în viziunea prozatorului, noutatea unei opere nu trebuie căutată în temă, ci în maniera în care ea este abordată. Spre deosebire de tinerii postmoderni de azi care așază sub semnul întrebării tot ceea ce a fost elaborat înaintea lor, Nicolae Breban a redescoperit modelul renascentist. De aici importanța acordată relației dintre Maestru și Discipol, relație ce a dispărut din literatura contemporană, unde fiecare își este singur maestru.
Detașarea de evenimentele de odinioară permite evocarea și evaluarea obiectivă a acestora. Existența este concepută ca o succesiune de „euri“ cu care scriitorul de azi nu se mai identifică. Romancierul ajuns la senectute privește spectacolul vârstelor sale anterioare asemenea unor obiecte de muzeu, cu insistență, atenție și curiozitate. Sensul existenței nu este identificat în visul „american“ al unei cariere performante, ci în vechiul concept european al creației de valori. Aflat către sfârșitul unui drum exemplar, romancierul crede că a ratat aproape totul în afara vocației sale su preme, literatura. Deși a apreciat proza scurtă ro mânească, a decis de la bun început să scrie romane, chiar dacă în teribilii ani 1950 publicarea unui roman nu era posibilă fără asumarea rețetei realist-socialiste. Înzestrat cu o forță epică neobișnuită, Nicolae Breban a nutrit proiecte mari, ambițioase. Dorind să scrie în tradiția copleșitoare a unor monștri sacri, precum Dostoievski și Thomas Mann, scriitorul definește romanul drept „o operă amplă și reflexivă“. Circumscriindu-și crezul artistic, prozatorul semnalează faptul că, pentru el, romanul înseamnă, înainte de toate, construcție. Deja în momentul debutului, tânărul prozator a avut meritul de a scrie un alt tip de proză decât fresca socială tradițională din epocă și de a propune o nouă structură epică. În viziunea sa, opera echiva lează cu elaborarea unui roman amplu, problematic, care, dincolo de „mimesisul realist“, trebuie să conțină temele sale obsedante.
Sub aspectul stilului, Breban se declară un continuator al Hortensiei Papadat-Bengescu, dar modelul suprem rămâne Marcel Proust, marele inovator al romanului secolului XX. Chiar dacă „fraza contorsionată și prolixă“ nu le place întotdeauna cititorilor, ea a structurat un alt mod de „comentariu“, de „reflectare“, de proză. Autorul recunoaște existența unor „motive obsesive“ în creația sa, acestea fiind cele care i-au structurat atât romanele, cât și scrierile eseistice. Vorbind despre calitățile care i se cer unui creator autentic, Breban este de părere că talentul reprezintă o cerință indispensabilă, dar că el singur nu ajunge, fiind nevoie de „răbdare cu sine însuși“, de putere de muncă, rigoare, de un acut simț autocritic și de „organ pentru cultură“. Pe lângă harul de a povesti, un bun romancier trebuie să stăpânească arta dialogului și a creării unor personaje memorabile. Prozatorul se dezice de postmodernism, deoarece regulile promovate de „noul curent literar“ se opun criteriilor pe care le aplică el însuși în arta romanului, criterii pe care le-a deprins de la propriii săi maeștri spirituali. Romanul este considerat un „gen major“, un „stâlp axial al tuturor artelor cuvântului“, ce preia rolul tragediei clasice sau al epopeii, forme literare care au dominat mai multe secole, atrăgând atenția asupra unui mod de a înțelege și de a povesti lumea.
Creator al unei opere de excepție, Nicolae Breban rămâne unul din reperele majore ale literaturii române contemporane.