Vasile DAN
Un gentil septuagenar
De Gabriel Chifu mă leagă atîtea – mult mai multe decît de oricare alt congener literar de astăzi. Ne-am întîlnit într-un moment de viață dificil, dramatic pentru el, acum aproape două decenii, atunci cînd Gabriel a trecut printr-o încercare cruntă de viață, printr-un accident violent de mașină. A apelat, în acel moment, și la mine, Aradul, reședința mea, fiind cea mai apropiată de locul nefericitei întîmplări. Am sărit, firește, cu ce am putut, în ajutorul lui, fără să stau prea mult pe gînduri, alături de alții, în primul rînd, de Varujan Vosganian, pe care l-am contactat telefonic, care avea pe atunci la îndemînă soluții mai eficiente decît mine în zona intervențiilor medicale de urgență. Și care chiar a intervenit cu folos. Astfel de întîmplări, pe care sînt sigur le-au trăit și alții, sudează vieți. Am rămas apropiați. Cărțile lui de poezie și proză, unele de referință, potențînd legătura noastră, le-am comentat aproape fără excepție în Arca. Așa încît mi-e mai la îndemînă să actualizez aici, în acest moment aniversar pentru el, cîteva idei, în special despre poezia lui, după mine inconfundabilă.
Cred că în spatele poeziei lui Gabriel Chifu, altfel consecventă în stil, se află o strategie, o mică istorie a sensibilității sale lirice. A devenirii ei în cele aproape patru decenii de scris liric. Avem acum imaginea polimorfă a metamorfozei poeziei semnate de autor. Eu mă feresc să-l numesc pe Gabriel Chifu optzecist, deși prin debut (Sălaș de inimă, 1976, și Realul eruptiv, 1979) e aproape sincron cu optzeciștii. Dar „optzecismul“ este o mișcare literară riguros identificabilă abia odată cu Cenaclul de luni, condus de criticul literar Nicolae Manolescu. Deci după cîțiva ani de la debutul editorial al lui Gabriel Chifu. Încet, încet, azi, a fi optzecist este însă o modă, un colac de salvare. El e bazat, nu o dată, exclusiv pe referința biologică a unui autor. Un car de nume se revendică de la el. Optzeciștii adevărați sînt însă numărabili și, din nefericire, din ce în ce mai puțini.
Așadar, după părerea mea Gabriel Chifu nu este un poet optzecist propriu-zis: prin formulă lirică. Ci unul de nișă. Ca toți poeții de nișă, foarte complex, încărcat cu date estetice de continuitate, și de ruptură. El leagă, vrea nu vrea, vor alții, nu vor, pe șaizeciști (și ei cu o poetică evidentă), de optzeciștii autentici. Pentru asta nu trebuie să fim prea riguroși cu vîrsta biologică a autorilor atunci cînd îi judecăm literar. Toți poeții de nișă, din afara grupurilor, promoțiilor, școlilor canonice scriu o poezie care nu abandonează lirismul pur, nici măcar nu-l relativizează, nici nu-și trîntesc retorica în „proza“ zilei, devenită, încet, încet, așa cum se vede astăzi, minimalistă. Ei, poeții de nișă, nu renunță la a scrie o poezie frumoasă, chiar calofilă. Așa că statutul de poet de legătură între cele două falange literare incontestabile ca identitate – șaizecistă și optzecistă – nu-i deloc un dezavantaj pentru Gabriel Chifu, ci o șansă reală pe care el n-a ratat-o. Poezia lui captează ceea ce lipsește optzeciștilor canonici: un aer metafizic prezent: „a început ploaia trivalentă./ ea cade aici și deodată/ în alte două lumi/ unde am fi putut să trăim/ și unde nu vom ajunge niciodată.// ploaia aceasta prevestitor lovește în geam/ ne șiroiește pe față/ aducîndu-ne șoapte de dincolo/ și de dincolo// arătînd că în zid mereu este o poartă./ că tărâmul dat/ diferit se triplează“ (ploaia trivalentă, Ed. Brumar, 2015, p. 16). Tot așa, în poezia din această vîrstă poetică a autorului regăsim un truc al multor altora din acel moment: citatul fictiv, imaginat ca o firidă în zid sau ca niște ferestre oarbe: „cu albe bastoane pășesc pe strada mea orbii/ (au căminul aproape) – muguri ce nu se vor deschide vreodată (…)“. Poemul lui Gabriel Chifu e întotdeauna fluid, fără aglutinări ori propoziții eliptice, de multe ori misterios precum o poveste exotică, orientală, din care n-a mai rămas decît aerul ei inconfundabil, în fond o artă poetică, masca: „patru elefanți triști trec pe un drum pustiu/ și cară în spate lumea mea. de fapt/ cară în spate o carte uriașă/ în care sînt închis eu.“
La Gabriel Chifu, mai presus de toate, vezi imaginea unei coerențe și fidelități lirice față de formula personală. El nu se reinventează liric de la o carte la alta precum, ingenios, alții, ci și-o consolidează pe cea proprie, deja cîștigată: limpede în expresie, nuanțată în gîndire. Sîntem, totodată, în fața unui poet altruist cu textelele lirice empatice, ceea ce este, să recunoaștem, un lucru rar printre poeții insațiabili uneori de glorie proprie și unicitate.
Deși, nu o dată, marea poezie cultivă ambiguitatea semantică, echivocul, eschiva, aluzia, tocmai spre a provoca imaginarul în cititor pînă la o cotă empatică, există și un alt gen de poezie, una care anunță grația de la prima expresie, una care iradiază fosforescent în întregul ei schelet de calciu viu, așa cum o poate face numai și numai muzica, starea metafizică pură, suflul lui Dumnezeu: „nu se vede niciodată./ în schimb, uneori, seara, cînd soarele e stins,/ în liniștea mare,/ lîngă casa mea, aproape,/ îi aud tulburătoare,/ ca un vuiet greu de ape,/ inima desferecată./ i-o aud sau mi se pare,// uzinele electrice aprind luminile/ în toate casele, pe tot pământul:/ așa inima lui minunată fiindcă bate/ face să bată inimile noastre toate.// o, pe lume muzică mai frumoasă nu-i/ decît, poate inaudibilă, muzica inimii lui.// aș vrea să mă înnădesc cu un vers sau două/ să mă alungesc astfel/ și să ajung la el,/ în rouă.//să intru în bucuria lui,/ să mă împărtășesc din ea,/ și să mă pierd acolo,/ scînteie tristă într-o stea“ (ploaia trivalentă, p. 155).
În fine, avem în Gabriel Chifu un poet trivalent. Adică și cu amprentă personală, și cu expunere lirică discretă, și deschisă generos, tocmai prin asta, spre modele poetice, unele, azi, atît de exclusiviste. Și, mai ales, un gentil în relația niciodată sfidată sau abandonată cu cei care scriu și publică, companionii lui literari, în cea mai onorantă și importantă revistă a literaturii române de astăzi.
Horia GÂRBEA
Asumarea destinului de creator
L-am cunoscut mai bine pe Gabriel Chifu după anul 2005, cînd a devenit vicepreședintele Uniunii Scriitorilor și, ca urmare, a ajuns să locuiască în București, oraș care l-a adoptat cu plăcere. Tot cam atunci am aflat că poetul, pe care îl citisem încă din adolescența mea, e născut tocmai de Ziua Mondială a Apei (22 martie). Acest lucru n-are însă legătură cu noi, căci foarte rar am băut împreună apă. Mai mult am înotat în ea, în mări, precum Marea Egee, Mediterană sau Marea Neagră.
Tot în 2005 am citit romanul lui, Visul copilului…, care mi-a plăcut, în primul rînd, pentru viziunea nouă a personajului, unul care vede lumea noastră după ce „s-a stabilit“ pe cealaltă. Această îmbinare a realismului cu fantasticul m-a interesat și în romanul Relatare despre moartea mea, după care am realizat un scenariu teatral. Piesa rezultată s-a jucat în Serbia și constat acum cu tristețe că prietenii noștri comuni care au lucrat la punerea în scenă, directorul de teatru și poetul Petre Cârdu și regi zorul Bogdan-Cristian Drăgan, ne-au părăsit prea devreme. Noi doi, romancierul și scenaristul, am reușit să supraviețuim, astfel că am citit și alte romane, dar și volume de versuri, despre unele am și scris. Am remarcat că unele dintre romanele lui Gabriel Chifu se pot considera părți ale unui „Ciclu al Răului“ în care, pe seama României din ultimii vreo 70 de ani, cîți împlinește acum autorul, el meditează la apariția, răspîndirea, morfologia faptelor malefice și ale făptașilor aferenți. Trebuie să recunosc că scriitorul, cînd se dedică prozei, nu e din cale afară de optimist, dar și că nu are motive să fie.
Mai luminoasă este poezia lui Gabriel Chifu, ceea ce dovedește că fondul său lăuntric este unul pozitiv. Au atras atenția și au fost comentate elogios poeziile sale de dragoste ce demonstrează un suflet tînăr, așa cum are orice poet autentic pentru care anii reprezintă numai o cifră statistică.
Romanele lui Gabriel Chifu au fost remarcate prin varietatea lor tematică și stilistică, numărul mare de personaje, dintre care multe memorabile, aparținînd unor zone sociale și psihologice foarte diverse, răspîndite parcă de-a lungul unei scări care unește, vertical, străfundurile infernale ale abjecției cu înălțimile cele mai angelice. Visul copilului care pășește pe zăpadă fără să lase urme (2004), Relatare despre moartea mea (2007), Punct și de la capăt (2014), Ploaia de trei sute de zile (2017) au configurat o „tetralogie a răului“ la care s-au adugat și mai recentele În drum spre Ikaria (2019), întruchipînd „judecata“, și Marea carte a uitării, apărută chiar anul trecut, care ar corespunde în fresca imaginată de romancier cu scena „pedepsirii“. Ciclul pare complet, dar cu Gabriel Chifu nu se știe niciodată.
Ținutul nu tocmai „misterios“ (alt titlu al poetului și prozatorului), fie și cînd este imaginara Caramia, unde plouă neîntrerupt trei sute de zile, este, indiscutabil, tot România. Acest teritoriu cu populația sa, năpăstuită, dar și mîncată de păcate, este supusă răului, care tinde să devină absolut, se extinde pe mai mult de 70 de ani de istorie și duce finalmente (în Marea carte a uitării) la distrugerea prin uitarea care acoperă teritoriul damnat.
Dan Cristea, care a consacrat numeroase pagini operei lui Gabriel Chifu, scria îndreptățit, încă din 2007: „Precum minotaurul din labirintul cretan, aproape fiecare roman al lui Gabriel Chifu ascunde o fiară monstruoasă.“ Observația sa e confirmată pe deplin de toate romanele enumerate mai sus. Iar „fiara“ este bicefală: instituția și omul care vehiculează și aplică ticăloșia.
Un comentator scria că narațiunea lui Gabriel Chifu „e atât de încărcată din punct de vedere psihologic şi semantic, încât înfloriturile stilistice ar fi fost de prisos“. O remarcă justificată. Marea întrebare care transpare din toată opera proaspătului septuagenar, poezie și proză, este „chestiunea insolubilă“: Cine (sau ce) a creat lumea? Și de ce entitatea respectivă, presupusă bună, a generat simultan Răul? De aici derivă o altă dilemă: e Creatorul, de fapt, unul demonic, sau omul are destulă autonomie față de El ca să se pervertească?
Asemenea întrebări și căutări fără nicio dezlegare previzibilă țin vie opera artistului și întrețin neliniștea sa și a celor care îl citesc și-l vor mai citi.
Dar ele mențin și vitalitatea extremă a celui care a scris și nu se va opri niciodată din creația lui. Gabriel Chifu, la cele șapte decenii împlinite, este un model de viață dedicată artei sale și perfecționării mijloacelor de a comunica prin literatură, de asumare a destinului creator. El a abandonat complet o meserie pragmatică și rentabilă, fiind inginer automatician – deci destinat în principiu succesului social și confortului profesional în ultimul sfert al secolului XX și în primul din XXI – ca să își urmeze obsesia într-o lume tot mai puțin creativă și greu receptivă la miracolul literaturii.
Îi doresc să continue pe această cale ani mulți, în deplină sănătate și succes. La Mulți Ani!
Adrian LESENCIUC
Inception
Proza lui Gabriel Chifu e inconfundabilă în primul rând prin sistemul fluid de referințe, iar această flexibilitate atipică se datorează unui soi de glisare de planuri și, ulterior, unei aglutinări a materiei textuale în urma acestei mișcări. Proiecția romanelor sale implică spații cu arhitectură variabilă, care se supun unei logici impresionante, dar care, sub nicio formă, nu presupun tiparul de glisări infralogice, precum cele din Inception. Un alt tip de alunecare în masa textuală se produce, grație unor construcții inginerești complicate, printr-un sistem de lagăre care permit mișcarea liberă a axelor și osiilor întregului mecanism textual. De altfel, romanele lui Gabriel Chifu sunt schițe de perpetuum mobile ficțional, care servesc drept eboșe pentru așezarea ulterioară a cărnii textuale în scopul testării echilibrului în mișcare. Pe aceste mecanisme stranii, ieșite din tiparul simplei construcții romanești, eliberate de fricțiune, sunt lăsate să alunece, într-un procedeu cinematografic atipic, camere de înaltă rezoluție care surprind din cele mai neverosimile unghiuri viermuiala de fapte a unei societăți în disoluție, lăsând impresia perspectivei poliedrice. Așadar, înainte de a vorbi despre realizarea stilistică, să evidențiem sofisticata construcție inginerească – mintea organizată a inginerului Gabriel Chifu permite jocul straniu de unghiuri și ipostaze în care romancierul Gabriel Chifu se simte liber să așeze povestea și miza – a studioului ficțional în care propune filmarea. E suficient să luăm în discuție cel mai recent dintre romanele sale, Marea carte a uitării, care proiectează un sofisticat pendul în care se găsește nacela auctorială parcurgând teritorii ficționale distincte, patronate de personaje decupate din aceeași realitate frustă pe care o cultivase anterior, și pe care le redă în coerența traseului, nu în cea a traiectului așteptat de lector. Lăsând aparența unui determinism asupra căruia instanța auctorială nu are efect – în fond, raportarea la implacabi lul expus de corul antic e singura modalitate de a menține viu tragicul într-o literatură care își este suficientă sieși –, pendulul auctorial trece întâmplător prin dreptul faptelor pe care le redă, fără ca în relatarea acestora prezența autorului să fie astfel evidențiată. Scriam într-o cronică a romanului publicată în „Steaua“ că pendulul auctorial al lui Gabriel Chifu din amintitul roman este tot unul gravitațional, precum cel al lui Foucault din arhicunoscutul roman al lui Umberto Eco, dar că în cazul prozatorului român nu sunt căutate perspectivele puternic discrepante, planurile complet diferite, transferul complet într-un alt sistem de referințe. El caută fantasticul, îl cultivă în pagini, dar fantasticul prozei sale nu suprimă plăcerea redării lucide a unei realități nude. În fond, credibilitatea și verosimilitatea nu sunt construite prin lumile paralele în care se poate glisa, precum în amintitul Inception, ci la în zona comună în care guvernează regulile realiei. Possibilia ca așezare coerentă și pertinentă științific în normele realiei permite menținerea cititorului în limitele unei factualități care îi dă încredere. Am comentat, așadar, aerul de „realitate“ al recentului roman și punțile de legătură dintre realia și possibilia pe care pendulează cititorul în Ploaia de trei sute de zile sau în romanul ulterior, În drum spre Ikaria, cu prelungirea senzației de real în mecanismul textual până la final, până când legile fizicii sunt contrazise brusc, iar ficta intervine doar ca pretext al întoarcerii cititorului la sine însuși. Ficta repune în mișcare pendulul atunci când gravitația câștigă asupra factualității textuale. Aici se produce hierofania – capitolul ultim din În drum spre Ikaria, se și numește „Vedenia. Transfigurarea. Nălucire sau adevăr?“ – și aici autorul însuși se relevă în dubla ipostază, de instanță auctorială per se și de personaj în propria aventură ficțională. În fond, această arătare în epilogul (și în prologul) poveștii, sau în varii episoade ale ei, nu diferă pe parcursul întregii sale opere, dar efectul, în noul mecanism textual, este altul de la roman la roman. Gabriel Chifu proiectează din primele sale romane acest tip de inserție (inception) auctorială, deschizând orizontul dincolo de realia și possibilia, iar procedura este similară. Ce diferă între: „Nu mi-am propus să relatez aici ca și cum s-ar întâmpla numai ceea ce s-a întâmplat ori ceea ce se poate întâmpla, ci și ceea ce este imposibil să se întâmple“ din Povestirile lui Cesar Leofu și „N-am descris ce s-a petrecut, am descris ce mi-am imaginat că s-a petrecut“ din Marea carte a uitării? Aproape nimic, dar perspectiva diferă total. Într-un nou cadru, decupat din realia, de multe ori din cele mai cumplite ipostaze ale unei realia ușor de alunecat în ficta, cum ar fi mediul carceral din Punct și de la capăt, autorul se inserează ca personaj distinct, nu numai ca rezoner al realității, ci și ca instanță care se consumă încet și sigur, ca o lumânare aprinsă (în Valul și stânca). Nu poți crea altfel literatură decât consumându-te pe tine, și asta în ciuda sofisticatei invenții de inginerie mecanică proiectate să învingă timpul și capabile să o facă dacă n-ar exista gravitația. Dar tocmai această forță catamorfică dă sens și valoare, salvează prin însăși arderea autorului, prin consumarea de sine în propria operă. Iar asta după coborârea, desantul, inserția lucidă, care presupune, în fiecare dintre cazuri, conștientizarea că urmează arderea văzută deopotrivă ca risipire și combustie.
Nicolae MANOLESCU
Gabriel Chifu, mare poet și romancier
Critica literară nu este un pariu în sensul obișnuit al cuvântului, care presupune mai mulți jucători. Este pariul criticului cu sine însuși. Așadar, asumarea unei judecăți de valoare. De care criticul răspunde cu propria onoare profesională. Scriitorul pe care pariază nu e parte din joc. Spuneam odată că, la trecerea prin vămi, unde suntem așteptați de îngeri sau de mai mari ai lor, fiecare e tras la răspundere pentru faptele lui, în cazul criticului, nu pentru valoarea operelor despre care a scris, ci despre judecățile proprii.
Mi-am încheiat a doua serie de cronici literare, de la mijlocul anilor 2000, aruncând mănușa criticilor care îl considerau pe Gabriel Chifu, care împlinește incredibila vârstă de 70 de ani, drept un poet fără valoare. Îi provocam la un duel, condiția fiind să nu se mărginească la a-i lipi o etichetă, ci să-i comenteze cărțile, contrazicându-mi opinia. Niciun critic dintre cei în cauză n-a ridicat mănușa. Nu și-a asumat, cu alte cuvinte, „opinia“ proprie. Ghilimele sunt de rigoare. Am toate motivele să nu-i consider critici cu adevărat. La Junimea, cei ca ei stăteau în fundul salonului și erau numiți caracuda.
Au trecut câțiva ani de când nu mai scriu cronică literară, aceea despre un volum de poezie al lui Gabriel Chifu la care m-am referit fiind cea din urmă, ani buni pentru poet și romancier, care a publicat mai multe cărți. Confirmându-mă pe mine și pe criticii care îl prețuiesc, nu pe detractorii lui de ocazie. Ceea ce mă face să cred că Gabriel Chifu, ultimul care se mai îndoiește, își va schimba părerea despre el însuși.
Nu într-o ocazie sărbătorească precum cea de față e cazul să reiau argumentele menite să demonstreze convingerea criticului din mine (cât a mai rămas din el la vârsta pe care o are) că vorbim despre un mare poet și romancier. Am toate motivele să-mi înnoiesc pariul cu mine însumi și să-i mulțumesc lui Gabriel Chifu că scrie cărți la fel de bune pe care le-am citit cu o mare bucurie intelectuală și le-am comentat cât mai convingător am putut.
Angelo MITCHIEVICI
Gabriel Chifu – romancierul
Romanul lui Gabriel Chifu care mi-a atras atenția a fost Punct și de la capăt, ratasem să citesc Maratonul învinșilor (1997) și Cartograful puterii (2000), și lectura a avut efectul unei descoperiri a unui prozator care reușea să mă entuziasmeze. M-a atras miza mare a romanului și, citindu-i ulterior romanele, am realizat că Gabriel Chifu este unul dintre acei romancieri, puțini, care joacă totul pe o carte, care abordează temele mari care, nestăpânite, te pot arunca în ridicol sau irelevanță. Punct și de la capăt (2014) reprezintă și o reflecție cu privire la tema răului, subiect de Teodicee, iar buna intuiție a romancierului este că binele și răul nu sunt simple categorii morale, ci categorii ontologice, ele ființează, iar personajele exponențiale alese, unul cu viziunea parusiei, celălalt cu profil de demon dostoievskian, avându-l ca reper pe hidosul torționar Eugen Țurcanu, se situează pe pozițiile unor alegeri destinal-emblematice. Într-un fel, romancierul avusese ideea să se inspire dintr-una dintre situațiile cu adevărat reprezentative pentru orizontul concentraționar al comunismului ca expresie a infernului pe pământ. Gabriel Chifu a încercat să ofere un tablou cuprinzător cu privire la felul în care comunismul a modificat metabolismul societății românești, i-a demontat resorturile piesă cu piesă, l-a pus să funcționeze sub ochii noștri încă o dată, în roman. Este ceea ce încercau prozatorii anilor ’60 cu jumătate de gură, folosind tot felul de strategii de camuflaj, coduri simbolice și multă ceață mitică pentru ceea ce nu se putea spune. Raportul omului cu istoria este o mare temă a romanului de la Balzac încoace, iar Gabriel Chifu o tratează în toate romanele sale. Marea carte a uitării (2023) poate fi citită împreună cu Ploaia de trei sute de zile (2017) ca un diptic. Există în fiecare din cărțile lui Gabriel Chifu un spațiu destinat reflecției, al unei dezbateri intelectuale și morale. Romancierul a testat ipoteze prin personajele sale, ducându-le opțiunile până la ultimele consecințe precum în tragedie, evitând în același timp facilul tezei de demonstrat. Există o tensiune între utopie și distopie în romanele sale, Ploaia de trei sute de zile fiind o distopie cu o Românie – Caramia în roman –, la vremea unui nou Potop –, iar În drum spre Ikaria (2019) fiind o deconstrucție ironică a utopiei, romancierul plasând o mică societate în căutarea unui elixir al tinereții pe o insulă grecească într-un sanatoriu precum cel al tuberculoșilor din Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. Or, tot secolul XX este marcat de seducția și naufragiul terifiant al utopiilor, iar în secolul XXI umanitatea pare să calce pe urmele secolului trecut. Ca și la Hermann Hesse, romanele lui Gabriel Chifu se organizează ca fabule extinse, ca theatrum mundi, și, în ciuda amănuntelor care fixează epoca, avem și o proză de idei. Există în fiecare roman un Castorp și un Settembrini, personaje ideofore, care au văzut idei, există nevoia unei dezbateri și un nerv polemic, există o răfuială cu trecutul, dar și cu prezentul. Numai că Gabriel Chifu este capabil să sintetizeze o problematică dispersată, atomizată, să lanseze interogațiile esențiale, să facă loc acelei forme de cunoaștere pe care numai romanul o poate propune. Existențele personajelor, fără s-o știe, răspund uneori câte unei întrebări, despre dragoste, despre loialitate, despre libertate, despre mântuire, despre bine și rău, despre istorie etc. Toate aceste categorii dobândesc un sens în roman nu pentru că sunt gândite, ci pentru că sunt înainte de toate trăite, nu pentru că oferă un ghidaj moral, ci pentru că ocazionează eroarea, nu pentru că la sfârșitul unei experiențe edificatoare se află adevărul, ci pentru că experiența în sine este adevărul, nu al lumii, ci al personajului, singurul pe care-l are. Acest vals între idee și felul în care ea este trăită oferă tactul romanelor lui Gabriel Chifu. Iar obsesia sfârșitului, un mod de a reflecta la Apocalipsă nu este nicidecum o preocupare secundară, este obsesia care pune individul în fața „paradoxurilor terminale“, cum numea Milan Kundera dilemele omului secolului XX, trecut prin experiența dictaturilor și educat la școala utopiilor.
Ioan T. MORAR
Le Mur Porteur
– Zidul de rezistență
O spun de fiecare dată cînd am ocazia, și, iată, o am chiar acum: calitatea umană cea mai importantă pentru mine este altruismul. Mă strădui să demonstrez că sînt înzestrat cu ea, dar nu-mi reușește tot timpul. Mi-am fixat această însușire în topul personal după ce am citit, cu ani în urmă, cartea doctorului Moody despre experiența din apropierea morții. El a făcut o amplă cercetare de teren și a intervievat sute de persoane care au trăit moartea aparentă și care și-au povestit această experiență. La un moment dat, cei care au ajuns cel mai departe, nu toți, s-au trezit în situația că Instanța Supremă (numiți-o cum vreți) le-a pus trei întrebări. Pe una din ele am uitat-o . Celelalte două sînt: „cît te-ai străduit să înveți“ și „ce ai făcut pentru alții“. Cînd mă uit înapoi cred că aș putea răspunde onorabil la prima întrebare… da, am învățat cîte ceva, m-am străduit, am citit… Nu știu cît de bine stau cu răspunsurile la a doua întrebare. Totuși, m-am străduit, Doamne, să fac ceva pentru alții, am scris literatură, am fost politicos, am spus mereu adevărul… O fi destul?
Știu un om care, în opinia mea, nu are emoții să răspundă la această întrebare. A făcut multe pentru mulți, i-a ajutat, i-a promovat, le-a ascultat păsurile. Și asta de ani și ani de zile. Omul acesta se numește Gabriel Chifu. La a cărui prietenie am ajuns prin altul care nu va avea emoții să răspundă cu brio la aceeași întrebare, Mircea Mihăieș. Deși sînt firi diferite, cumva, au în comun această trăsătură: să facă ceva pentru alții. Doi binefăcători. Doi oameni cu un foarte evident cult al prieteniei.
Pe Gabriel Chifu îl întîlnesc mai rar decît pe Mircea, vorbim mai rar la telefon, dar ori de cîte ori ne întîlnim, am același sentiment liniștitor: Gabriel e același, e neschimbat și, mai ales, neobosit. Și nu vorbesc de oboseala fizică, ci de neoboseala lui în străduința de a face bine, de a ajuta lucrurile să intre în normalitate, de a fi, mereu, un om bun.
Exista, pe vremuri, la radioul public, o emisiune care se numea, cred, Melodia Preferată, în care diverși ascultători dedicau melodii pentru alți diverși ascultători, în semn de prietenie, de dragoste, de recunoștință. Nu am cum să pun în text melodia pe care vreau să i-o dedic, la aniversare, lui Gabriel Chifu, asta și pentru că încă tehnica (sau tehnologia?) scrisului nu a evoluat într-atît (după știința mea), încît să poți pune în text melodii, să poți topi miresme, să reproduci imagini. Din fericire pentru noi, de asta se ocupă în continuare literatura, cît va mai fi să existe. Scriitorii se vor strădui, și de acum încolo, să evoce cîntece, imagini, sentimente, mistere, miresme, senzații, bătălii, idile. Să povestească. Gabriel Chifu este unul din acești scriitori conectați la literatura care contează, la literatura de înaltă expresie, care cred în puterea literaturii de a face pe plac spiritului uman.
Revin la melodia pe care i-aș dedica-o dacă „România literară“ ar fi (și) un post de radio. Îi aparține unui cîntăreț francez în viață (și care se luptă cu o boală dură ca să rămînă în viață), Florent Pagny. Un nume foarte iubit de francezi pentru naturalețea sa, pentru vocea minunată și pentru seninătatea pe care o transmite. Melodia se numește Les Murs Porteurs, Zidurile de Rezistență. Mesajul subliniat de mai multe ori de textul melodiei este că, după ce traversezi zile întunecate, după ce te-ai săturat să te prefaci, să joci roluri care nu ți se potrivesc, rămîn zidurile de rezistență: reste les murs porteurs… des amis en beton (Nu cred că trebuie să traduc). Și mai departe, „rămîn zidurile de rezistență, ca să mențină clădirea, să ne depășim fricile, să ne învingem demonii“. În peisajul în care multe proiecte au eșuat, prost croite, prost întreținute, printre ruinele vanităților de tot felul, printre cîrtelile veleitarilor avem nevoie de ziduri de rezistență, de pereți care nu se năruie.
Gabriel Chifu este, pentru mine, un astfel de zid de rezistență, fără de care Uniunea Scriitorilor, „România literară“ nu ar mai fi atît de sigure.
Gabriel Chifu, îți urez să rămîi mulți ani de aici înainte același zid de rezistență de care avem nevoie, același scriitor solid în scrierile și convingerile sale, același prieten de beton, cum zice cîntecul!
Cristian PĂTRĂȘCONIU
Un credincios al Republicii Literelor
Pe scriitorul Gabriel Chifu îl știu înaintea omului Gabriel Chifu– așa a fost să fie. Și sunt un mare privilegiat să fiu în preajma amândurora –și niciodată mai puțin decât atât.
Ca amator de lectură – un amator de cursă lungă –, sunt adânc convins de faptul că literatura pe care ne-a dăruit-o Gabriel Chifu a îmbogățit semnificativ literatura română contemporană. Literatura pe care ne-a dăruit-o și pe care ne-o dăruiește în continuare, atât de consistentă și cu o cadență de mare senior care servește cu devotament Republica Literelor! În calitatea mea de (încăpățânat și consecvent) cititor care are o relație eminamente privată cu poezia, nu scriu și nici nu vorbesc public decât foarte rar despre poezie – dacă ar fi să o fac, în raport cu lirica lui Gabriel Chifu, aș apela imediat la o retorică luminoasă și la registre înalte. Ca admirator al poeziei dlui Chifu, aș spune neapărat că, între marile și numeroasele sale virtuți, poezia pe care o face domnia sa privește (în) sus, e demnă și solemnă (nu arareori, are o solemnitate a tristeții), are miez religios (are, cum ar fi spus unul dintre scriitorii pe care dl Chifu i-a cunoscut foarte bine, scară la cer), și, da, este ne-la-modă într-un fel nobil (și foarte bine că e așa, pentru că a fi la modă înseamnă, prea des, a sta călare pe „valuri“ recente și recentissime de mizerabilisme și minimalisme fără sens transcrise la dicteu automat). Iată, într-un poem antologic (și antologat!), deopotrivă, despre solemnitate, partea nevăzută și, nu mai puțin, despre o anume, atent protejată și foarte prețioasă curățenie interioară: „În fiecare zi, întâmplări care / n-au nicio legătură cu mine / Îmi sunt îndesate în creier, până la refuz. / Ca boarfele într-un rucsac ponosit. / Însă rezist. / În fiecare zi primesc o sumedenie de pumni în plină figură. / Însă nu mă doboară. / Fiindcă // la vedere, am o făptură de cauciuc, / de încercare, de folosință comună. / Și am avut grijă să-mi păstrez câteva trupuri de rezervă, / pe care le-am pus deoparte, în locuri neștiute. / Ele duc vieți paralele. / Adevărate. // În orășelul natal am lăsat / un trup îmbrăcat în pantaloni scurți, / ce aleargă pe străzi, jucându-se-n neștire. / Pe altul l-am lăsat într-o zi senină de vară / și înoată într-o mare clară, / undeva pe brațul Kassandra. // Aceste trupuri de rezervă / pâlpâie și luminează aidoma unor candele. / Aceste trupuri de rezervă / au inimi inocente, puternice, neîncepute. / N-am decât să închid ochii aici, / în viața asta de doi bani. / Am să trăiesc mai departe prin ele, / trupurile mele de rezervă“. (Trupuri de rezervă). Ca admirator al prozei publicate de Gabriel Chifu, sunt recunoscător pentru numeroasele sale romane și, în mod aparte, pentru o, cu adevărat, mare performanță a literaturii române contemporane: în intervalul doar al unui deceniu, literatura noastră este (mult) mai bogată cu patru cărți, cu patru romane extraordinare – Punct și de la capăt (2014), Ploaia de trei sute de zile (2017), În drum spre Ikaria (2019) și Marea carte a uitării (2023).
Creator longeviv, multiplu și pe drept premiat cu cele mai importante distincții ale literaturii române, Gabriel Chifu deține, dincolo de opera sa vastă și complexă, și ceva extraordinar de prețios în materia literaturii : o credință aparte, puternică în literatură. E ceva pentru care îl invidiez puțin și de care m-aș bucura să fiu eu însumi contaminat foarte tare. Am făcut eroarea de a spune de câteva ori, în împrejurări publice, că dumnealui e „bolnav de literatură“. Într-o conversație – ea însăși publică, un interviu pentru revista „Orizont“ –, dl Chifu a nuanțat impecabil și memorabil: „ N-aș folosi termenul bolnav, nici termenul obsedat, nici alt termen pe care l-am folosit în trecut, dependent. Ci aș alege cuvântul pătruns. Acum sunt, într-adevăr, mai pătruns de literatură decât la oricare dintre vârstele dinainte. Tocmai fiindcă am investit literatura, scrisul cu acest rol suprem: fără scrierea acestor cărți, existența mea ar fi golită de sens. Nu trăiesc cu adevărat în afara literaturii, despărțit de literatură. Cărțile scrise au, în cele din urmă, cea mai mare însemnătate din întregul noian de fapte mari și mici care-mi umplu viața“.
E foarte, foarte pe scurt ceea ce am scris mai sus despre literatura dlui Gabriel Chifu; nici măcar, poate, de-o schiță despre complexitatea și excelența literaturii domniei sale. Și încă nu am spus nimic despre un constructor de instituții – așa cum e dumnealui; de asemenea, nu am spus, de fapt, aproape nimic despre omul Gabriel Chifu. Neapărat ar fi de vorbit despre generozitatea sa, despre umor, despre jovialitatea sudică, despre solidaritate; neapărat-neapărat, despre cum e în realitate – și nu „pictat“ de cei care, vai, slujesc cu zel la școală răutății zilei. Generos adică, cu umor, săritor, sensibil, atent, un mare făcător de bine, un mare prieten.
De unde vin toate acestea și încă multe, foarte multe altele (inclusiv credința sa extraordinară în literatură și în forța acesteia)? (Și) De aici: „La șaptezeci de ani / un copil încă mai stă cuibărit în trupul său / ca un felinar aprins / într-o noapte de iarnă rece, fără stele“. La mulți ani!
Irina PETRAȘ
Schiță de portret din 7 linii
Pe Gabriel Chifu îl urmăresc de vreo patru decenii, de când ne-am întâlnit pe plaja de la Neptun la taclale despre viață și literatură. Aleg, pentru acest moment aniversar, șapte secvențe din comentariile mele – semnalmente definitorii pe care le-am recunoscut perpetuate în cărțile succesive. Gabriel Chifu aduce de la început o structură scripturală scindată şi „neţărmurită“, în curs de senină şi cumva împăcată spargere a limitelor. Iată:
Dorința sa de a sonda realitatea profundă, misterioasă a propriului interior, de a identifica trăsătura unică, definitorie a existenței sale este împletită strâns cu cea a depășirii limitelor subiective pentru a înțelege toate rosturile dintr-o viață. Poezia și proza sunt, pentru Gabriel Chifu, căi alternative de a identifica un răspuns și o răspundere la întrebările puse universului. Alternative, dar și reciproc contaminate. Un episod liric, esențializat, metaforic, dar nu de tot lipsit de epicitatea reflexivă va fi urmat de un episod epic, povestit, dar cu recurs melodic la ritmări ascunse.
Nu despre o reabilitare/ recon diţionare a (neo)modernismului e vorba în poezia lui Gabriel Chifu, şi nici despre o încercare de a ţine pasul cu convulsiile poeziei mai tinere. Poetul a găsit tonul potrivit pentru a împăca rezistenţa la experiment şi răzvrătire a poeziei de ieri cu rezistenţa poeziei de azi la sentiment şi înfiorare. Reuşita poeziei sale e facilitată şi de fireasca extenuare a celor două rezistenţe, compromisul de bună calitate lucrând discret, dar sigur în ambele teritorii.
Biografismul nu e de factură optzecistă, fiindcă Gabriel Chifu nu crede cu adevărat în derizoriul exis tenţei umane, nici nu-i ironizează li mitele; şi nu e de coloratură două miistă, căci nu caută vinovaţi pentru micimea şi fără-de-rostul aceleiaşi existenţe. Dimpotrivă, aş zice: lectura semnelor memorative şi a zvonurilor dinăuntru dezgroapă cu o încântare de arheolog al fiinţei averea de potenţialităţi a vârstelor succesive de dincolo de „făptura de cauciuc, / de încercare, de folosinţă comună“.
Poet celestin, Gabriel Chifu rosteşte întrebări şi (îşi) caută vina pentru puţinătatea răspunsurilor primite. Închegarea eului integrat, cel care alege un sens şi atinge un consens al eurilor multiple din dotarea individului, este amânată programatic. Poezia e, repetat, probă a înfiorării. Nu se dedică anume unei teme (las deoparte supratema muritudinii), ci le încearcă pe toate („ins de încercare“, se numeşte pe sine G.C.). Apartenenţa secretă la Înalt infuzează echilibru şi seninătate şi în cele mai grave, mai avariante stări şi situări. Poemul e un cuib, o sală de aşteptare, o răscruce.
De remarcat vibranta suspendare a poemului, acel transfer permanent între corpul repede trecător, de carne şi sânge, şi corporalitatea mai prelung durabilă a poemului. Tensiunea se întreţine între cele două „corpuri de iluminat“ existenţa: trupul, cu toate simţurile sale la pândă, cu vârstele-matrioşti în forfotă disputându-şi priorităţi în clipă, şi cuvântul, cu trupul lui metaforal neţărmurit, revărsat peste crochiul febril al poemului.
Am citit Marea carte a uitării din perspectiva efectului de observator. Iau titlul în ambele sensuri ale uitării: toate trec și se uită, dar toate pot fi și privite („te uită cum…“) atâta timp cât încă sunt, iar ochiul le poate observa. Efectul de observator poate fi identificat, de altfel, în toată proza sa. Destinele și poveștile lor se întretaie, se separă temporar pentru a se reuni în alte timpuri și locuri. Fețele bulgărelui romanesc sunt tot mai vii, într-o forfotă de eroi și întâmplări care lucrează cumva holografic, căci prin fiecare nouă fațetă se poate întrevedea, dintr-o nouă perspectivă, întregul Lumii. Când toate poveștile au fost spuse, piatra capătă brusc transparență și scoate la iveală miezul, nucleul. Iar acesta nu poate fi decât moartea, zădărnicia, care potențează condiția de muritori purtători de viață. Peripețiile din carte urmăresc destine umane de-a lungul câtorva decenii. Sub vremi, firește, dar nu ele, vremurile, dau tabloul final. E una dintre calitățile esențiale ale romanelor lui Gabriel Chifu: nu „ilustrează“ regimuri politice și ideologii, ci oameni, ființe umane prinse în pânzele de păianjen ale Istoriei și înaintând omenește spre pânza ultimă a muritudinii. Modulele epice sunt într-o continuă rearanjare şi remaniere, aşa încât romanele au toate o subtil-incitantă osatură de policier. A înţelege e verbul-obsesie nu doar al poemelor lui G.C.
Încercam altădată un crochiu pornind de la felul în care îşi recită poemele. Între poet şi text nu mai e nicio distanţă, înaintarea lor în timpul existenţial şi în spaţiul scriptural se petrece umăr la umăr, cu o permanentă contaminare prin atingere, creatoare de halou. Gabriel Chifu – şi omul, şi poetul – are acest efect dublu şi contradictoriu asupra celorlalţi. Te simţi în siguranţă alături de el, dar nu şi liniştit. Te vede, dar vede şi dincolo de tine. Şi el, şi poemul său par să ştie mereu mai multe decât spun.
Vasile SPIRIDON
Fructul cules la vreme
Formula narativă care îi exprimă cel mai bine lui Gabriel Chifu potențialul creator constă în îmbinarea registrului grav cu observația psihologică și cu aceea a mediilor străbătute – reale sau fictive. Impus în peisajul romanului românesc actual prin conceperea și practicarea unei scriituri ca principiu de descoperire a lumii și a sinelui, Gabriel Chifu este atent întotdeauna la surprinderea existenței individuale ce comportă o referință general-umană. Din acest motiv, al înțelegerii actului creator ca pe o aventură existențială, el își concepe romanele nu atât ca epicitate, cât ca investigare analitică, transmițând cititorilor un flux vital care este totuna cu acela al scrisului său. Grație acestor însușiri, s-a reușit conturarea unui spațiu romanesc propriu, a unui discurs narativ a cărui frază este discret irigată de un fior liric, deținut și transmis de poetul Gabriel Chifu.
Izomorfismele tematice ale romanelor sale sunt autentificate de trecerea lor prin filtrul biografic, eul auctorial insinuându-se printre rândurile scrise de sub masca diferitelor instanțe narative. Eul profund palpită secret la fiecare reconfigurare romanescă a lui Gabriel Chifu și de aceea nu se poate face abstracție de raportarea creației acestui romancier la emoțiile și sentimentele trăite în urma receptării propriei realități, întrucât multe dintre gesturile creatoare trădează metamorfoza creatoare a unei experienţe existențiale imediate. Tot acest parcurs ar putea fi încadrat între o întâmplare autobiografică și o alta care stă mărturie pentru calitatea gustului său de creator.
Prima este de găsit în Fragmente din năstrușnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită și tot de el povestită (2009), care este un volum despre schimbarea (sau rotația) vârstelor, despre căutarea „clipei de diamant“, despre risipirea treptată a iluziilor, despre candoarea contrazisă și dezisă de ieșirea din timpul circular al copilăriei. De la cuprinsul cărții, narațiunea Pomul de crăciun devine elocventă în acest sens, deoarece se poate citi o asemenea mărturisire: „Eu am rezistat o vreme şi apoi naiv am muşcat cu poftă din mărul paradisiac. Era să-mi rup dinţii. Directorul a izbucnit în râs, asta aşteptase, îşi bătuse joc de mine, mărul era de ghips, arareori m-am simţit atât de umilit. De atunci nu mai am strop de încredere în oamenii care râd tot timpul şi care, atunci când râd, îşi dezvăluie dinţii de aur (deşi dinţi de aur avea şi olimpia, iar pe ea o simpatizam…).“
Cealaltă întâmplare o aflăm în romanul În drum spre Ikaria (2019), unde personajul Cristian Lazăr configurează portretul cu tentă autobiografică al unui scriitor ce se ghidează după două pilde: una ce traduce sentimentul de împlinire avut de zidarul ce şi-a construit casa trainic (făcându-l și pe el să dăinuie odată cu realizarea sa) și alta a caisei coapte, numai bună de cules, care este astfel explicată: „Dacă o culegi prea devreme, e dezagreabilă la gust, e acră, are o urzeală, o structură aspră, chiar respingătoare când o mesteci. Nu e zemoasă, nu e nici dulce, aşa că, mai mult ca sigur, n-o să-ţi placă. Mai apoi, când caisa e pârguită, gustul ei merge, dar nu cine ştie ce, nu te încântă. Cum nu te încântă nici dacă o culegi prea târziu: s-a-ncreţit, este mălăioasă ori de-a dreptul stricată. Oricum, şi-a pierdut însuşirile. Există însă un moment, unul anume, când fructul ajunge la maximumul a ceea ce poate deveni, la culmea sa, la desăvârşirea sa: culoarea e de un galben care trece-n roşcat şi te vrăjeşte, pieliţa e-ntinsă, strălucitoare, iar fructul are miezul proaspăt, suculent, cu o aromă puternică şi îmbătătoare, atât de plăcută şi cu un gust dulce incomparabil, care parcă îţi aduce raiul pe cerul gurii. Atunci şi numai atunci, nu oricând, caisa e caisă, şi-a atins deplinătatea, idealitatea. […] Am fost, în diferite perioade, caisa verde, încă acră sau doar caisa pârguită sau caisa ţinută prea mult, stricată. Nu atinsesem momentul acela aşteptat, nu eram gata de cules. Nu era încheiată coacerea. N-ajunsesem la gustul cel bun, la forma finală, plenară, să fiu eu însumi, cel adevărat, să mă locuiesc eu pe mine şi să mă pot exprima autentic şi plin de forţă. Nu eram gata de cules…“ (pp. 313-314). Simțindu-se „copt“, Cristian Lazăr s-a dedicat necondiționat artei scrisului.
Prin urmare, Gabriel Chifu a căutat mereu să nu-și rupă „dinții“ în ademenitorul „măr de ghips“ al realității investigate, ce ar putea fi confecționată după un mulaj calp, el arătându-se circumspect față de acei scriitori care se protejează de eventualele riscuri ale „edentării“ prin protezele aurite ale stilului „frumos“. Ajuns la 14 lustri ai vieții, importantul romancier contemporan Gabriel Chifu știe să-i lustruiască impecabil, prin practicarea unui discurs organizat și regizat riguros, scris de o mână sigură, la punctul de convergență al vieții cu literatura. Cu alte cuvinte, ne putem bucura de culegerea roadelor scrisului său la vreme, asemănătoare cu niște caise numai bune de cules.
Răzvan VONCU
Metafora peștelui
Sunt, desigur, multe modalități în care se poate decripta metafora peștelui mai mare decât râul, din cunoscutul poem al lui Gabriel Chifu.
Cea dintâi este, desigur, cea metafizică, aceea care și corespunde, de fapt, viziunii și contextului general al poemului.
Dar eu prefer să interpretez (și) altfel această metaforă, mai ales acum, când autorul ei împlinește o frumoasă vârstă rotundă.
Despre opera sa – amplă și complexă – am scris și voi mai scrie, Gabriel Chifu fiind unul dintre scriitorii noștri de vârf care nu se mulțumesc cu volumele publicate în urmă cu treizeci de ani. Scrie mereu, scrie apăsat, scrie alert, scrie și rescrie lucid, cu un sentiment al răspunderii față de text, față de literatură, care mă uimește de fiecare dată. Mai ales într-o epocă a simulacrelor și a literaturii de unică folosință, cum este a noastră.
Despre omul care scrie, însă, cu migală, cu chin și cu frământări care nu se văd în exterior (decât de către cei care îl cunosc), vreau să vorbesc, cu această ocazie festivă. În primul rând despre câteva trăsături de caracter pe care ar trebui să i le recunoaștem mai des și mai apăsat.
Cred că metafora peștelui mai mare decât râul poate fi interpretată și ca una a scriitorului/ intelectualului care nu trăiește numai pentru el însuși. Care are și o menire mai adâncă, de fapt, decât cea firească de a scrie literatură cât mai bună și de a obține, pentru literatura sa, o recunoaștere publică mai mică sau mai mare. O recunoaștere care îmbracă în anii din urmă, pentru unii scriitori – nu numai de la noi, ci mai ales din străinătate –, forma vedetismului și a succesului material nemijlocit.
Ei, bine, dacă suntem cu toții niște pești care curg prin „râul“ literaturii, Gabriel Chifu este unul dintre foarte puținii noștri scriitori de primă mărime pentru care condiția de scriitor nu înseamnă numai să-ți vezi de textele și de interesele tale. Ci să îți ieși din matcă – tu, scriitorul, nu râul literaturii – și să te îngrijești de apa în care „înoți“, de traseul ei, înlăturând obstacole de pe parcurs și făcându-le loc și celorlalți.
Breasla noastră datorează enorm, în ultimele două decenii, faptului că scriitorul Gabriel Chifu nu s-a mulțumit numai să-și scrie cărțile și să-și cultive confortul. În timpul când unii colegi (scriitori și pseudo-scriitori) dădeau cu târnăcopul la temelia Uniunii noastre, încercând să o deposedeze de sediul ei și, în general, de orice rațiune de a mai exista, autorul lui Punct și de la capăt gândea proiecte, inițiative și chiar legi, pentru ca literatura română să nu devină cu adevărat o literatură de sertar și de scara blocului. Proiecte care i-au scos din nou pe scriitori la rampă, demersuri care au readus regiuni ale țării pe harta culturii, inițiative datorită cărora mai avem reviste în care scriitorii să-și publice creațiile. Chiar simpla funcționare fără sincope a Uniunii Scriitorilor a fost și este, de ani și ani de zile, un efort uriaș, la care Gabriel Chifu s-a înhămat, din responsabilitate față de literatura română și din generozitate față de o profesie care pentru el reprezintă totul. Chiar și acum, când nu mai are – din proprie voință – nicio funcție de conducere în cadrul Uniunii, colegul nostru mai mare, pe care îl aniversăm acum, reprezintă un factor indispensabil bunei ei funcționări.
Gabriel Chifu are nu doar o operă, ci și un suflet mare, într-o literatură română tot mai mică. Într-o literatură română în care obsesia „succesului“ (altul decât cel reprezentat de textul desăvârșit) îi desfigurează de-a dreptul pe unii confrați. I-a sprijinit și îi sprijină în continuare pe toți colegii în al căror har crede: chiar și pe cei – mulți, prea mulți – care i-au răspuns la prietenie cu o deplină ingratitudine. Sădește idei, le irigă și le plivește, până când din ele se materializează un proiect benefic breslei. Are răbdare, dar știe și când să nu lase lucrurile în voia sorții.
Nu știu cum reușește să concilieze cele două ipostaze ale „peștelui mai mare decât râul“. Cum de mai poate crede în literatură, când are în jur, zi de zi, atâtea și-atâtea dovezi că viața literară nu răspunde la iubire cu iubire. Cum de mai poate edifica, atunci când propria-i construcție este negată și murdărită, adesea, chiar de către cei care îi datorează chiar mai mult decât s-ar cuveni să datoreze un om altui om. Cum de se mai poate gândi la propriul înot, când râul pare că seacă și nimeni nu mai are nevoie de apa lui.
Această capacitate a lui Gabriel Chifu, de a construi temeinic, de a căuta să pună în pagină tot ce are mai bun, chiar în timp ce apără dreptul nostru de a face același lucru, mi se pare de neimaginat. Și totuși e reală.
E un privilegiu să stau alături de acest om adevărat și să îi pot ura din inimă (nu doar din cuvinte) „La mulți ani!“.
Varujan VOSGANIAN
Gabriel cel foarte tânăr, tânăr și încă tânăr
Vârsta unui scriitor e dată de vârsta operelor sale. Un autor care nu a mai scris nimic de decenii simte în pieptul lui cum scriitorul îmbătrânește. În schimb, cel care continuă să scrie, rămânând egal cu sine însuși, ba chiar crescând în sine însuși, se reîntoarce mereu la vârsta unei tinereți literare. Scriitorul nu este ca ceilalți oameni. El nu se naște pe de-a-ntregul odată cu ivirea sa pe lume. Nașterea sa se produce în trepte, o cântare a treptelor, cum zice psalmistul, și fiecare nouă carte este o treaptă pe care el urcă, așa cum pe piramidele aztece se urcă treaptă cu treaptă până la vârf, unde se află altarul de piatră al sacrificiului.
De aceea mi-e greu să încredințez paginilor „României literare“ impresiile mele la aniversarea vârstei de șaptezeci de ani a confratelui nostru, Gabriel Chifu. Noi, armenii, spunem că oamenii sunt de trei feluri: foarte tineri, tineri și încă tineri. Și câtă vreme suntem vii, ne credem nemuritori. Gabriel (pentru noi, Gabi) Chifu nu e armean, dar mi-ar fi plăcut să fie. Între noi fie vorba, e oarecum armean, din moment ce e oltean de obârșie (ca și mine, de altfel), căci oltenii sunt un fel de armeni ai românilor. Nu e armean, dar biografia lui se decupează după stadiile pe care tocmai le menționai (ca să zic pe oltenește!).
Gabi a debutat de foarte tânăr, iar primul lui volum a fost încununat cu Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor. Avea doar douăzeci și doi de ani. După apariția celei de-a doua cărți de poezie, a fost primit, la douăzeci și șase de ani, în Uniunea Scriitorilor. A fost perioada în care era, ca să zic așa, din cale-afară de tânăr.
A venit apoi, potrivit coloanei noastre existențiale în trei vertebre, perioada tinereții. Pentru Gabi, ea a început la vârsta de treizeci și trei de ani. Bunicul meu spunea că îți trebuie o puternică motivație ca să te-ncumeți să trăiești mai mult decât Iisus Hristos. Gabriel Chifu a găsit motivația asta: la treizeci și trei de ani a început să scrie proză. A devenit o deprindere ca poeții anilor optzeci să înceapă să scrie romane. Unii, scriind proză, s-au lăsat de poezie. Alții scriind proză, s-au lăsat până la urmă de ea și s-au întors la poezie. Sunt însă și dintre aceia care au continuat să scrie și poezie, și proză, opera lor devenind, privită din zborul păsării, un fel de poeme în proză, în care temele – timpul, viața și moartea, iubirea, memoria – se regăsesc și în una, și în cealaltă. Gabi aparține acestei din urmă categorii, volumele de poezie și de proză urmându-și unul altuia, venind din aceeași fractură pe care o numim inspirație, dar cu ritmuri, amplitudini și tăieri diferite, cum șade bine poeziei și prozei deopotrivă.
Acum îl sărbătorim pe Gabriel Chifu cel încă tânăr. Diferența dintre un om tânăr și unul încă tânăr, dincolo de faptul, inerent, că lumina și întunericul nu mai sunt la fel de grăbite să se înlocuiască una pe alta, este aceea că omul încă tânăr trăiește, dar și retrăiește. Gabi își trăiește în continuare biografia, continuă să publice și comentariile critice exprimă opinia că e vorba de o urcare a treptelor, ceea ce e semnul unei tinereți care se trăiește cu îndărătnicie. Dar el o și retrăiește, căci în ultimii ani cărțile sale, antologii poetice și romane, se rescriu, într-o colecție de autor, într-o formă pe care autorul o socotește definitivă. Noi, scriitorii, nu ne scriem testamentul literar, nici nu e nevoie, căci, e bine știut, moștenitorii noștri sunt cititorii care sunt nenumiți și ceea ce le lăsăm se împarte tuturor celor care vor să primească și e destul pentru cei care vor să se îndestuleze. Dar puțini autori se îngrijesc de moștenirea lor literară, așa cum o face Gabriel Chifu care, rescriindu-și cu minuțiozitate cărțile, devine primul cititor din seria cititorilor care vor veni.
Așadar, mi-e greu să vorbesc despre Gabriel Chifu cel care împlinește șaptezeci de ani. Prefer să vorbesc despre Gabriel Chifu căruia azi, când scriu rândurile astea, i-a apărut o nouă carte de poezie, încă un pas al nașterii în trepte a poetului. Și, acum, că această nouă carte s-a născut, să ne veselim la botezul ei!