Vino la New York, mi-a spus Norman Manea, la despărțire. Amândoi aveam lacrimi în ochi. Simțeam că el se afla acasă pentru ultima oară. Mama lui își dormea veșnicia în pământul Bucovinei, de al cărei farmec nu ne putem apăra. Dar fiul nu ajunsese la inima fraților bucovineni. Cărțile sale fuseseră demonizate sau ocultate de către oamenii de bine ai locului, mulți fiind autori și cărturari mândri că sunt de fibră „ortodoxist-patriotică“. Aș veni, dacă aș mai avea 50 de ani, la fel ca tine, în 1986, când ai plecat în exil!, i-am răspuns lui Norman.
Dar eu aveam, pe atunci, deja 59. Și eram exilatul perpetuu, în interioarele labirintice ale Rezistenței. Cumva, mă osificasem în oceanul de ură din țărișoara, ocean devenit un fel de perpetuum mobile ce te energizează împotriva toxinelor societății, un motor care te face să prețuiești și mai mult libertatea și să lupți pentru ea cu ocupantul (fie el și neaoș), atunci când îți vezi mereu viața amenințată și poporul obidit. Iar Norman plecase din România trist și prigonit. Plecarea sa se asemăna cu aceea a lui Arnold Daghani sau a savantului Moses Gaster, cel care striga Trăiască România!, pe peronul Gării de Nord, în timp ce era alungat cu ură din țara și cultura pe care le slujise la cele mai înalte cote de excelență.
A scrie, a rezista. În exil, ca exilat, în limba română exilată. Acasă, ca exilat, în limba română exilată. În vremuri când cultura oficială devine din nou o ghilotină ce retează, prin limba de lemn și propaganda, virtuțile umanității și frumusețea universală a Omului salvat.
*
…Ultima oară când ne-am văzut și ne-am vorbit, așadar, a fost în Bucovina, la Suceava. Era pe 19 mai 2016.
La Biblioteca Bucovinei, unde lucram la vremea aceea, reușisem să-l am ca invitat, în carne și oase, în cadrul proiectului meu intitulat „In honorem Norman Manea, la împlinirea vârstei de 80 de ani“. Începând de prin 2003, scrisesem și publicasem multe studii, articole și organizasem multe evenimente dedicate operei sale, istoriei evreilor din Bucovina, contribuțiilor lor la cultura din Bucovina și România, cât și la cea universală.
Pe tot parcursul anului 2016, am derulat mai multe evenimente sub marca proiectului meu Anul 2016 – Norman Manea – 80 . Toate au fost organizate în calitatea mea nu numai de om de bibliotecă, ci și de scriitoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România. Onoram, astfel, prin cercetare și comunicare, și pe alți mari scriitori români, din țară sau din exil. Între aceștia, Norman Manea. În luna mai, ne-am bucurat de prezența sa.
Cu alte cuvinte, Norman Manea era celebrat acasă la el, la nivel de instituție de stat, locală. Dar niciodată nu fusese celebrat și la nivel universitar local. Universitatea locală l-a repudiat mereu pe Norman Manea. Abia în anul 2012, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ UAIC îl invită pe Norman Manea și îi acordă titlul de DHC. O Laudatio îi aduce recunoașterea binemeritată. Universitatea din Suceava face nucleul antisemit din universitatea suceveană, însă, era fortificat prin universitari istorici ultranaționaliști și antisemiți, ca istoricul Mihai Iacobescu sau ca fostul general de spionaj și ambasador al României la ONU până în 1978, Ion Datcu, alias Gheorghi Prisăcaru, parlamentar de Suceava și decan (în ciuda calității de ofițer de securitate, cu misiuni de lichidare a disidenței în Vest) la Facultatea de Administrație Publică, plus prietenii și aghiotanții oficiali ai acestuia (scriitori, politicieni, sereiști, sinecuriști, profesori și agenți acoperiți sau activi). Mă izbisem mereu de ei, căci demersurile mele pentru o democrație autentică și pentru părăsirea teritoriului ideologiilor radicale fusese declarat ca fiind dușmănos, antiromânesc, anti-național. Însuși scriitorincul căruia i s-a încredințat misiunea de a conduce destinele comunității locale și ale revistei locale i se impuseseră garanții de moralitate tradiționalist localistă: un doctorat despre un savant legionar, care fusese factor decizional în guvernul extremist. Rămăsesem singură, chiar vânată, amenințată cu arestarea și dată afară, dar față în față și înfruntând oameni al căror anacronism refuzam să-l accept. Eu chiar am vrut să ne construim o țară ca afară. De aceea am și rămas în țară. Dar nu crezusem că tocmai intelectualitatea și autorii vor da dovadă de o inerție atât de mare. Iar loviturile pe care le primisem (prin calomnii, limojări, acțiuni de poliție politică, distrugerea receptării și a imaginii mele) pentru a fi determinată să abandonez, în Bucovina natală, proiectele mele dedicate lui Norman Manea, Monicăi Lovinescu, lui Paul Celan – ca să nu dau decât trei dintre numele ilustre de scriitori de care este legată activitatea mea – au fost concertate și nicio clipă abandonate de către autorități, oficiali și de către rețeaua lor.
Pe de altă parte, la nivelul cel mai reprezentativ, la București, istoricii, critica și taxinomiile românești s-au urnit extrem de greoi. Răzvan Voncu argumentează că „toate operele lexicografice și istoriografice românești majore de după 1989, ca Dicționarul scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu, Dicționarul general al literaturii române, editat de Academia Română, Enciclopedia exilului literar românesc, de Florin Manolescu, sau Istoria critică a literaturii române, de Nicolae Manolescu, prezintă lacune obiective, imputabile acestor circumstanțe politice nefericite, lacune care se cer completate de urgență. Întrucât, în absența acestei documentări, este dificil de argumentat cum se cuvine existența unei autentice tradiții literare românești“ și în alte spații geografice.
Norman Manea însuși îi scrisese despre lucruri de felul acesta, în 1994, profesorului Mircea Zaciu. Intuise și remarcase inițierea unui curent ostil în țară, în ciuda asumpțiilor guverne lor de atunci pentru integrarea în Lumea Liberă, ceea ce eu însămi aveam să resimt drept o Restaurație a structurilor totalitare vechi. Am și scris adesea despre fenomen. Pe de o parte, Monica Lovinescu, unul dintre spiritele critice importante, și a cărei operă începe să se bucure de monografii, făcea apel la relecturile critice, pentru ca taxonomiile literaturii române să se alinieze la standardele Occi dentului, în ceea ce privește canonul, dezideologizarea de după totalitarism și respectul pentru valoare. Pe de altă parte, Norman Manea, tot un glocal puternic și un spirit critic curajos, afirmând și el misiunea intelectualului critic cu discurs civic, în eseul său Felix culpa (publicat prima dată în 1991 în SUA, dar tradus apoi în toate limbile de circulație), inițiază curajos discuția publică asupra trecutului politic al lui Mircea Eliade.
O adevărată explozie a urmat, în societatea românească, iar împotriva lui Norman Manea, un nemeritat torent de respingere și ură. Lumea, care fusese închisă timp de decenii în interiorul unei Românii a dirijismului și a spălării creierului, nu putea accepta ușor faptul că dezbaterile publice privind fascinația pentru extremism au și rolul de a revigora o sănătate morală, și pe acela de a demonstra că uneori autorii de capodopere pot fi, ca oameni, inapți pentru excelența morală. Abia acum începea să se vorbească și în România despre Holocaust și despre Gulag, fie separat, fie împreună, iar avalanșa dezvăluirilor născuse falii și seisme, cutremurând mediile ce colcăiau de lașitate și colaboraționism de toate culorile.
Ceasul inițierii detabuizărilor făcuse să bată gongul deschiderii unei Cutii a Pandorei. Înveninarea a însoțit mereu, de atunci, lupta dintre adevăr și minciună, dintre adevăruri și falsuri, dintre oameni separați de standarde etice antinomice: unii, care fugeau de răspundere și nu doreau să cedeze puterea – ceilalți, care doreau mai multă sinceritate, axiologie și meritocrație. O luptă care încă se dă într-o lume care a părăsit totalitarismele prin jocuri politice și militare suspecte, dar în care noile structuri de putere se înscăunaseră fără lustrație.
Primele succese au fost înregistrate în anii 2005 și 2008, când România elaborează, prin comisii prezidențiale și participări științifice notabile, Raportul pe Holocaust și, respectiv, Raportul de Condamnare a Comunismului. Puținii scriitori curajoși fuseseră, de fapt, cei care se sacrificaseră.
*
Imre Kertesz constata că: „Farmecul deosebit al cărților lui Norman Manea stă în discernământul acestuia, în dezvăluirea, aproape cu puterea unei mărturisiri, a felului în care marginalizarea, permanentul refugiu, lipsa de patrie devin forme naturale pentru omul epocii noastre“.
Opera lui Norman Manea este într-adevăr rodul unei permanente trăiri a stării de prigoană, dar și de fidelitate pentru rezolvarea conflictelor născute din contradicțiile rapide și accelerate ale modernității. Norman Manea rămâne atât un portretist al țării natale din perioadele ei tulburi, cât și un vizionar al șanselor de reparație și de reconstrucție. Bunul român se întâlnește fericit cu cetățeanul lumii.
În lucrarea colectivă Le Grand Tour – Autoportrait de l’Europe par ses écrivains, de Olivier Guez, Norman Manea prezintă – de data aceasta mai detașat – și aproape teoretizând didactic, o Bucovină în care temele care polarizaseră cândva critica (teme ca naționalismul românesc radical și managementul trecutului și al traumelor istorice: Holocaust, Gulag etc.) apar în tonalități mult estompate. Din teme tragice și vii ce afectaseră însăși existența autorului, ele au devenit acum istorie. Bucovina, ca placentă a literaturii române, și Cernăuțiul, ca Ierusalim cultural, dar și primejdia de a nu reacționa în fața ascensiunii extremismului xenofob și a doctrinelor radicale: toate acestea devin, în eseul lui Norman Manea din volumul colectiv, semnale de alarmă în privința lumii de azi, confruntată, din nou, cu aceleași amenințări.
*
Norman Manea a rămas mereu în dialog cu România natală și cu limba română. Exilul său este, după cum singur recunoaște, o traumă și un privilegiu, în același timp. A adus Bucovinei natale mult bine și nenumărate daruri. Dar actuala galerie de intelectuali și de lideri ai zonei nu s-a ridicat la nivelul de conștiință și de stil al personalității unui fiu genial al locului. Probabil, reîntâlnirea gânditorului și scriitorului Norman Manea cu inima locurilor natale se va produce în generația următoare – generația altor exilați alungați de acasă, la fel ca marele scriitor sucevean –, și care va reveni la vatră după ce a rătăcit întristată prin lume. Abia acea generație va ști să prețuiască faptul că unul dintre cei mai importanți și autentici scriitori ai României propus candidat la Premiul Nobel pentru Literatură, s-a născut în Bucovina, la Suceava, și a dus în lume un mesaj umanist și o operă excepțională.