Ceea ce știm din romanele epocii că se întâmpla în spatele frontului din timpul celui de Al Doilea Război Mondial este confirmat și prin paginile de gazetărie ale lui Ion Vinea dintre anii 1941–1942, aduse la lumină de Elena Zaharia-Filipaș și Magdalena Răduță prin publicarea volumului XI din Opere, volum comentat în România literară de Răzvan Voncu. Ziaristul Vinea urmărește în articolele sale, pentru o primă perioadă a intervalului de timp respectiv, evoluția armatei române pe „frontul apocaliptic din Rusia”, atâta vreme cât înaintarea spre Stalingrad nu întâmpină dificultăți, el fiind încredințat că, din punct de vedere militar, războiul a luat sfârșit. Cursul războiului luând o întorsătură nedorită pentru guvernarea antonesciană, analizele gazetărești ale celui mobilizat pe loc la „Evenimentul zilei” se vor canaliza îndeosebi asupra situației din țară.
Adoptarea modelului german ar putea fi văzută din articolele dedicate respectării normelor de politețe, deși acestea au o universalitate valabilă. Bunăoară, pe ceea ce se numea „frontul intern” al Germaniei, se consideră că, orice s-ar întâmpla pe câmpul de luptă, nimic nu ar putea explica și scuza vulgaritatea, grosolănia și proasta creștere. Buna creștere fiind o importantă parte a vieții sociale, populația este invitată la Berlin să desemneze prin vot numele celor mai politicoși funcționari din capitala Germaniei. În timp ce acolo se așteaptă rezultatul unui concurs de politețe, situația arată cu totul altfel în țara aliată România: „Un vânzător dintr-un magazin, un taxator în tramvai, un șofer, un mic slujbaș, oricine deține astăzi o părticică de autoritate își acoperă lipsa de bună creștere cu pretextul răsunător al războiului, dar toți aceștia vorbesc brutal în numele unei lupte pe care ei nu o dau” (Concurs de politețe, p. 554).
Se iscă în mod firesc un semn al întrebării: „Unde este «ospitalitatea românească», pe care de-abia o mai găzduiesc ghilimelele, unde buna-cuviință, unde cinstirea prestigiului?” (Ibidem). Plecând de la o dispoziție a Prefecturii de Poliție a Capitalei prin care se amintește datoria bunei-cuviințe („Cei ce vor provoca ceartă sau scandal vor fi evacuați din tramvaie, din autobuze și vor fi predați polițiștilor” – Poliție de moravuri, p. 571), Ion Vinea comentează indignat: „Unde s-a mai pomenit ca oamenii să aibă nevoie de paza poliției împotriva scandalurilor, a înjurăturilor, a necuviinței? […] Credem că numai la noi obrăznicia, din pricina recordului pe care l-a bătut, a ajuns la rangul de delict. […] Cu forța, omul nostru va deveni cumsecade! […] O poliție de moravuri, organizată împotriva scandalagiilor, e tot ce poate fi mai puțin măgulitor pentru capitala unei țări ca a noastră […]” (Ibidem). Nu putem fi decât de acord atât cu aserțiunea că educația, decența și simțul măsurii nu au nicio legătură cu felul profesiunii exercitate, cât și cu aceea că nu bunele maniere sunt apanajul aristocraților, ci aristocrația este apanajul celor cu o conduită demnă.
Un evident semn anapoda al vremii pe care o traversează gazetarul Vinea îl reprezintă devalorizarea muncii intelectuale, paradoxul sesizat de gazetar fiind acela că munca este plătită cu atât mai prost, cu cât exercitarea ei reclamă o mai îndelungată pregătire. Concedând că uneori o diplomă ascunde o fermecătoare ignoranță, Ion Vinea consideră că idealul în retribuire ar fi atins dacă munca intelectuală ar fi recunoscută măcar cum este aceea a căruțașilor și a salahorilor. Subsecretarului de Stat la Finanțe Mircea Vulcănescu, care a luat decizia de a se impozita la un sfert veniturile scriitorilor, i se aduce următorul reproș: „De ce nu lăsați cartea literară, volumul de cugetare, opera de știință să străbată lumea fără să le mai supuneți unui bir care n-ar trebui să reprezinte decât o dijmă pentru valori materiale?” (Fisc și cultură, p. 520). Măcar dacă lui Mircea Vulcănescu i s-ar fi întâmplat ulterioarele grozăvii din închisorile comuniste din pricina deciziei luate împotriva scriitorilor…
Zvonul, știrea alarmistă și fabulația compensatoare reprezintă, în opinia lui Ion Vinea, cele trei fețe poliedrice ale născocirilor, ce-și ating apogeul în vreme de război în gura celor văduviți de talent scriitoricesc. Cetățeni feriți de grozăviile războiului pun țara la cale, câștigă la masa tratativelor de la birt bătălii decisive, împart și despart imperii, reconfigurează harta geopolitică a lumii: „Strategia în jurul cafelei este numai semnul că nu știm încă să păstrăm liniște și să fim serioși în fața agoniei unui ev. Sunt pe fronturi specialiști care plănuiesc luptele, încercuiesc armatele sau surprind chiar ipotezele vrăjmașului, dar ei n-au nicio cunoștință despre ceea ce fac oamenii care nu fac nimic. Planurile acestora din urmă se destramă singure în fața chelnerului, care înfășoară toată masa într-o clipire șireată și batjocoritoare, înțelegând și el că unui erzaț de cafea nu-i poate corespunde decât un erzaț de strategie” (Strategie, p. 473). Tot în sfera lipsei de înzestrare literară, Ion Vinea propune înlocuirea sintagmei „românul e născut poet”, cu care ne-am mângâiat vanitatea timp de un veac, prin „românul e născut delator”: „Denunțuri pentru deținere secretă de arme de foc. Denunțuri pentru tăinuire de dezertori sau de fugari din lagăr. Denunțuri pentru spionaj sau pentru propagandă interzisă. Denunțuri pentru acaparare de alimente, pentru insulte aduse aliaților, pentru câte și mai câte. Tone de denunțuri. Munți de denunțuri. […]” (Internat pentru denunț calomnios, p. 423). Nici noi nu știm aceste amănunte din romanul Groapa, al lui Eugen Barbu, însă unele dintre apucăturile omenești despre care am citit acolo sunt de găsit și mai târziu, în cele descrise în articolele gazetarului Vinea. Astfel, numărul hoților de buzunare crește într-un raport invers proporțional cu numărul acelora care nu mai au nimic în buzunar, nivelul speculei se ridică și el în liberă concurență, după cum înmulțirea numărului cantinelor și al servirii supelor populare determină o micșorare a numărului acelora care caută de lucru. Lumea se află într-o fugă perpetuă după combinații ingenioase, escrocherii și adunare de averi, deviza societății românești, nu numai din acea vreme, fiind următoarea: „nu ești pedepsit decât dacă ai fost prins și nu ești prins decât dacă ai dat greș” (Crima medicală, p. 718).
Între anii 1941–1942, situația pe frontul de Răsărit rămânea incertă, în ciuda previziunilor optimiste ale aliaților Germaniei. Gazetar aflat sub vremi, Ion Vinea nu-și poate închipui derularea evenimentelor decât așa cum o dictează prezentul în care scrie. Împrumutând pentru vremurile de război două teorii complementare din sporturile de echipă – „cea mai bună apărare este atacul” și „cel mai bun atac este apărarea” – am putea găsi exprimată nevoia de echilibru încercată de ziarist în acei ani în următoarele fraze: „Într-adevăr, o existență închinată numai măsurilor de pază și de apărare e o ticăloasă și nemernică existență, întocmai ca și contrariul ei, viața închinată desfătărilor. Există în firea omenească și cea dintâi înclinare și cealaltă. Patologia ne demonstrează că sănătatea stă în armonie și în echilibru. Prea multe globule albe, prea multă fagocitoză, prea mulți apărători? Rezultatul e anemia și moartea în mizerie fizică. Prea multe globule roșii, prea multă ardere și exaltare a bucuriilor vieții? Rezultatul e moartea prin belșug inutil de vitalitate. Între Sparta și Athena, între excesul instinctului de conservare și uitarea ușuratică a primejdiilor, să ne căutăm regula de viață” (În cetatea lui Lycurg, p. 40). Este o regulă de viață impusă de anii războiului, care nu presupun o suspendare a bunelor moravuri, a codului bunelor maniere, a îndatoririlor cetățenești, ci o topire, mai mult decât oricând, a vieții individuale în realitatea istorică și socială. În vremuri beligerante, patriotismul înseamnă pe „frontul intern”, în primul rând, să te porți corect față de conaționali. Aceasta este lecția cea mai profundă pe care o degajă multe pagini din publicistica lui Ion Vinea scrisă în dificilii săi ani de sub dictatura antonesciană.