„Plouă cu Rudel“

Sînt inşi pînă într-atît de rupţi de rutina gesturilor normale, încît prinderea lor în definiţii seci ar fi o sarcină ineptă. E cum ai vrea să pui un fulger într-o pojghiţă de sticlă spre a-l înfăţişa într-o vitrină cu bibelouri gingaşe. Sau cum ai lua un descreierat dintr-un ospiciu de alienaţi cronici spre a-l arăta drept model de cuminţenie socială. Discrepanţa dintre umoarea explozivă ce-i mocneşte în vine şi placiditatea rolului în care i s-ar cere să intre ar zădărnici orice încercare de încapsulare în tipare ştiute. Inclasabilul nu are aripi de prins în pioneze comune de insectar şcolar.

Un asemenea descreierat spărgînd graficul de previziune beligerantă a fost Hans-Ulrich Rudel, aviator pe bombardierele de tip „Stuka“ în cel de-al Doilea Război Mondial. Dacă o armată precum Wehrmacht-ul a fost alcătuită din mai multe categorii de soldaţi – slabi, proşti, mediocri, buni, foarte buni, excepţionali – atunci în ultima categorie nu poţi aşeza decît nume celebre, precum Rommel, Guderian, von Manstein, Otto Skorzeny, Michael Wittmann sau Jochen Peiper. Ei au alcătuit eşalonul acelor protagonişti cărora nu li se potriveşte decît epitetul de „militari de elită“. Detaliul izbitor este că, după ce ai tras linie încheind lotul inşilor excepţionali, îţi dai seama că Rudel nu-şi găseşte locul printre ei: prestaţia lui a fost atît de neomenească încît pur şi simplu trebuie să-l aşezi deasupra, pe un podium hărăzit exclusiv vocaţiei lui, precum ultima piesă din vîrful dominoului.

Revoltat de ravagiile pe care le provoca armatei sovietice (Rudel a distrus singur 520 de tancuri T34), Stalin a pus un premiu exorbitant pe capul lui, ca dovadă a coşmarului pe care pilotul german îl întruchipa în ochii ruşilor. Mai mult, cînd s-a predat americanilor pe 8 mai 1945, yankeii au refuzat să-l livreze armatei roşii, încălcînd pactul privind schimbul de ostatici importanţi. Captura era prea aleasă pentru a o lăsa să moară într-o celulă din închisoarea Lublianka.

Ce este uimitor în cazul acestui aviator ale cărui raiduri au făcut din „Stuka“ o armă mai vestită chiar decît diviziile de tancuri „Tiger“ este că, în primii doi ani de război (1939-1941), Rudel nu a avut voie să zboare în misiuni de luptă. Superiorii îl considerau un aviator cu pregătire precară, şi de n-ar fi fost decît această lacună, într-o zi tot i-ar fi dat permisiunea de zbor. Numai că Rudel nu era un om de echipă în sens clasic: nu se suda cu colegii. Dificil pînă la încăpăţînare, avea ceva din firea unui solitar căpos căruia viaţa în grup nu-i oferea nici o plăcere. Conduita lui insolită era întărită de refuzul de a pune alcool în gură, alături de pasiunea pentru probele de decatlon, în a căror asprime vedea etalonul de măsurare a voinţei virile. Femeile nu-i inspirau decît o indiferenţă plină de curtoazie, iar în ţigări vedea apogeul terfelirii bărbăteşti. Dictonul ce-i servea drept călăuză morală avea tenta volitivă a unui Siegfried modern: „nu este pierdut decît cel care renunţă la el însuşi”.

Încredinţaţi că nu e în stare să piloteze un avion de luptă, ofițerii i-au dat numai misiuni de recunoaştere a ţintelor militare: era ca şi cum l-ai fi pus pe Ahile să aibă grijă de ţesălarea cailor din Troia, dar nimeni nu bănuia ce demoni dospeau în ursuzul decatlonist. Dar interdicţia a durat pînă la începerea campaniei din Rusia, cînd nevoia de a folosi fiecare soldat în ciclopica bătălie i-a înmuiat pe ofiţeri, urmarea fiind că lui Rudel i s-a încredinţat micul bombardier „Stuka,“ al cărui nume avea să devină în ochii ruşilor un simbol al iadului coborît din cer.

Stuka“ era un avion lent, cu o viteză de zbor ce nu depăşea viteza unui „Mercedes“ mergînd pe sol cu 250 de km pe oră, de aici şi riscul de a fi doborît cu uşurinţă de artilerie, dar nu în cazul lui Rudel, a cărui îndemînare nebunească în mînuirea aparatului l-a făcut aproape invulnerabil în faţa tunurilor antiaeriene. Arta pilotului a stat în iscusinţa de a face corp comun cu aparatul, în virtutea unei contopiri om-maşină. Rudel simţea avionul ca pe o fiinţă vie. În Memoriile publicate pentru prima oară în limba română, Rudel, cînd vorbeşte de aparatul de zbor, nu spune niciodată „avion“ („Flugzeug“), ci întotdeauna „pasărea mea“ („mein Vogel“).

Rudel a participat la toate marile bătălii de pe frontul de Est, de la Stalingrad la Kursk, dar numele lui a căpătat o aură distrugătoare începînd cu februarie 1943, cînd ofensiva rusă l-a silit la o inovaţie disperată: a montat două mitraliere antitanc sub botul avionului şi a început să atace la sol miile de tancuri T34, spre a suplini lipsa de reacţie a diviziilor germane, care fuseseră decimate de numărul enorm al trupelor ruseşti. Aşa se face că Rudel a devenit un distrugător de tancuri, rolul de bombardier lăsîndu-l altora. În urma avariilor provocate de antiaeriana rusă, Rudel a aterizat forţat de şase ori pe teren inamic, odată fiind silit să alerge 50 de km cu ruşii în spate, pînă la trecerea liniei de front în Basarabia: pregătirea pentru decatlon îşi arăta roadele, nici un alt camarad nesupravieţuind cursei. Cum nici premiul pus pe capul lui nu avea să-l primească vreun „Ivan“.

În februarie 1945 Rudel este rănit grav, chirurgii fiind obligaţi să-i amputeze piciorul drept deasupra genunchiului. În loc să admită că războiul pentru el se încheiase (mai erau trei luni pînă la capitulare), Rudel se urcă la bord cu o proteză ortopedică. Făcînd în medie cam zece zboruri pe zi, imaginea care s-a întipărit în mintea colegilor era cea a unui ciung coborînd şontîc din carlingă spre a aştepta încărcarea avionului cu muniţie, iar în timpul acesta un subofiţer se urca în cabină şi ştergea cu prosopul balta de sînge ce cursese pe podea din bontul coapsei. Rudel a întreprins peste 2500 de misiuni aeriene de atac. Chiar însumate, zborurile celor mai buni piloţi ai Aliaţilor (englezi, francezi, americani şi ruşi la un loc) nu ajung la jumătatea acestui număr.

Pentru a-i surprinde forţa elementară de stihie a naturii, camarazii i-au născocit un verb insolit. Cînd plouă, nemţii spun „es regnet“. Cînd Rudel pornea în raidurile antitanc, colegii îşi spuneau: „es rudelt“. Jocul de cuvinte e intraductibil, dar în tălmăcire liberă: „sîntem în elementul lui Rudel“ sau „plouă cu Rudel din înaltul cerului”. Culmea e că în germană „Rudel“ înseamnă „haită“, adică tot ce era mai străin de omul acest solitar, dificil şi ascet.

În România, războiul l-a dus pe Rudel la Bălţi şi Iaşi, în preajma aeroporturilor de unde pornea în misiuni de luptă. Răsturnarea din 23 august 1944 l-a prins în Moldova, la Tîrgu-Frumos, de unde a zburat în aceeaşi zi în Transilvania, unde a doborît antena Releului de Radio de la Bod, de lîngă Braşov, pentru a bloca comunicarea dintre ruşi şi noii lor aliaţi, românii. După 23 august, Rudel a avut surpriza de a vedea că avioanele de vînătoare Messerschmitt, pe care Luftwaffe le dăduse aviaţiei române, au atacat escadrila de Stukas-uri.

La Iaşi, în iulie 1944, Rudel va dormi cîteva săptămîni într-o casă dintr-unul din cartierele bucolice ale oraşului. Ce a izbit retina neamţului obişnuit cu ordinea cazonă au fost haitele de cîini trecînd în şir indian prin curtea casei, prin ochiurile de gard crăpat, pentru ca într-o dimineaţă, dormind cu fereastra deschisă, să se pomenească cu un dulău stînd cu labele pe cercevea şi privindu-l tăcut pe pilot. Din tot ce a reţinut Rudel din Iaşiul dinainte de ocupaţia rusă, cîinii şi verdeaţa dealurilor au întîietate.

Rudel a trăit pînă în 1982, murind în urma unui atac vascular cerebral. Este îngropat într-un sat din nordul Bavariei, Dornhausen. Este considerat al doilea Manfred von Richthofen, eroul Primului Război Mondial. Peste numele lui s-a așternut tăcerea. Noroc cu foştii lui adversari, de pildă pilotul francez Pierre Clostermann (cel care scrie prefaţa volumului), primul care recunoaşte în nebunul solitar cel mai mare aviator de război din istoria omenirii. Sau cu vorba francezului: „Ce păcat că nu a purtat uniforma noastră“.