Să presupunem că aveți ideea de a vă plimba, într-una din zilele acestea, prin centrul capitalei noastre. Ce găsiți? Coborând de la Teatrul Național spre Unirea, vedeți o zăpadă murdară, neagră, de parcă Bucureștiul ar fi un nefericit centru minier sau un loc damnat. Și pășiți pe un trotuar relativ recent modernizat, care însă are supărător de multe plăci de granit montate defectuos și, de aceea, sparte, distruse ori lipsă. Mergeți și parcă ați practica un sport extrem, riscați în orice clipă să vă rupeți picioarele. Situația se repetă exasperant, chinuitor în centrul vechi, unde străzile pietonale, și ele refăcute și placate cu piatră cubică, arată foarte rău, ca o dantură știrbă. Peste tot, calcați pe pietre puse la o distanță nepermis de mare unele de altele și care, de aceea, se strică ușor și ies din pavaj. Parcă ați fi pe un drum de munte accidentat. Lucru făcut de mântuială, în bătaie de joc, fără acel respect obligatoriu față de locuitorii Bucureștiului și față de bugetul lor și fără, în fond, acea stimă de sine, care ar trebui să-l anime pe orice meseriaș. Priviți dezolați strada și vă ziceți că probabil niciodată orașul n-a arătat atât de jalnic. Poate doar după război. După excursia asta, e firesc să vă întrebați: firmele care au executat lucrările respective în centru, probabil pe sume importante, nu au semnat un contract cu niște clauze de garanție a calității, iar autoritățile locale responsabile de aceste „modernizări“ nu trăiesc și ele în același oraș ca și noi, și n-au ochi să vadă, și văzând nu se revoltă, și n-ar fi obligate să-i tragă imediat la răspundere pe vinovați și să le impute munca rușinos de proastă?
Pavaj
