Irishpub cu aromă de lasagna

Dacă nu ai văzut niciun film semnat de Martin Scorsese, ultimul său film te poate edifica asupra operei acestui mare cineast. Dacă Irishman ar fi fost filmul cu care Scorsese și-ar fi început cariera ar fi fost probabil o capodoperă sau, în orice caz, un film care impune un regizor, care precizează o viziune, care scrie cumva istorie. Dar Irlandezul, traducerea românească, Irlandezul: asasinul mafiei, e penibilă, vine după o serie de filme de aceeași factură care fiecare dezvoltă imaginarul identitar, particular al lui Scorsese, care vorbesc despre mafia italiană din America, despre tradițiile pe care le conservă, despre o lume care nu este doar a lor, ci și a marilor orașe, coruptă, plină de viață, exuberantă uneori, sordidă alteori, și în acelați timp familială, pentru că în filmele sale famiglia și familia se întrepătrund. Irlandezul este conceput asemeni unui portret al arcimboldesc din toate celelalte filme ale lui Scorsese. El este, totodată, și un portret al artistului la bătrânețe, o autopastișă de mari proporții, o operă de bricolaj cu o ambiție în plus, aceea de a oferi nu doar un colț de Americă, ci America, o imagine a ei, o epocă. Mobilizarea energiilor ei latente, a conflictelor intestine, această imensă vascularizare metropolitană fac obiectul filmelor lui Scorsese. Regizorul, însă, vrea puțin mai mult aici, să facă și puțină istorie ca Tarantino în Once upon a time in Hollywood. În film se află toți greii cinematografiei americane care au făcut rolurii memorabile de mafioți, Al Pacino în rolul celebrului Jimmy Hoffa, Harvey Keitel în rolul Nașului Angelo Bruno, Joe Pesci în rolul Nașului local, Russell Bufalino și Robert de Niro în rolul șoferului Frank Sheeran, irlandezul care face carieră în acest club închis al mafioților locali ca Jack of al Trades initial și apoi hitman. O mica diferență notabilă, spre deosebire de scenariul clasic unde un tânăr care promite face carieră și ajunge capo di tutti capi sau unul dintre șefii locali, cariera șoferului Frank începe târziu. Tânăra speranță este deja puțin fanată, ceea ce conferă o notă puțin stranie de club al pensionarilor acestor padres, un aer de anticariat, de vechituri prestigioase în care se respiră nostalgia după antrenul vremurilor de odinioară. Când fac cunoștință, Russell Bufalino furnizează o mostră de umor involuntar când i se adresează lui Frank cu apelativul „kid“: „You are back in business, kid“. Fraza i se poate adresa lui Scorsese însuși și poate funcționa ca motto al filmului, câțiva bătrânei mascați se joacă de-a mafioții, montează o epocă, imolează un mit, totul în aroma de lasagna. Puștiul de 50 de ani și mai bine prin efort de machiaj și cosmetică digitală trece de la furtul cărnii pentru a livra lui Brici Slăbănogul materie primă pentru restaurant, după un proces în care e reprezentat cu succes de un avocat al mafiei, Bil Bufalino (Ray Romano), la mici „servicii“ făcute Nașului, Russell Bufalino însuși. Aceste mici servicii presupun faptul de a servi ca șofer personal al acestuia și al familiei sale, de a strânge taxe de la rău-platnici sau de a lichida după caz indezirabili. Toate aceste povești se varsă într-una mai mare, povestea vieții mele, spusă de Frank la bătrânețe, când nimic nu mai contează, dintr-un punct crepuscular care colectează amărăciunea și tristețea. Tipic pentru Scorsese, dacă vrem, semnătura sa ca regizor este recuperabilă dintr-o serie de momente care prin repetiție au dobândit rezistența clișeului. Printre aceste tipizate sunt și potretele de gangsteri însoțite obligatoriu de poreclă, dintr-o trăsătură de caracter, un tabiet, o manieră, escortate uneori de o scurtă dare de seamă a felului în care a crăpat, un fel de epitaf care se înscrie în cinismul unor vieți periculoase. De pildă: „Angelo Bruno — shot in the head sitting in his car outside his house, 1980“. Traseul destinal al lui Frank îl intersectează pe cel al unui personaj istoric, Jimmy Hoffa, poate cea mai reușită impersonare a celebrului șef de sindicat al camionagiilor de la Teamsters, o vedetă americană a cărei dispariție misterioasă a hrănit mitul. Zaillian oferă o explicație, Hoffa a fost eliminat de mafie care l-a și susținut până în momentul în care sindicalistul a întors neprevăzut armele afirmându-și o independență stranie. Deriva lui Hoffa este urmărită atent de acest personaj raissoneur, Frank, omul atât de calculat, atât de puternic, lasă să se întrevadă o doză de nebunie, o grandoare care ia forma instabilității, grandoare pe care o emană personalitățile accentuate, care-și relevă la un moment dat o dimensiune fabulatorie care ajunge să le depășească cinismul. Frank urcă treptele sângeroase ale afirmării, puterea sa crește cu fiecare pas, cu fiecare rol asumat, cu fiecare lovitură, iar acest pas de acompaniament, pentru că el rămâne un executant, îl conduce în situația de a păși alături de istorie, de destinul unui Hoffa spre exemplu. În fond, loialitatea sa are un preț, înstrăinarea față de familie, însingurarea, neliniștea, un anumit cinism care secătuiește bucuria vieții. Iar viețile din jurul lui se termină sordid, au precaritatea unor străfulgerări, sunt simple fulgurații într-o dinamică nebună, într-un joc de hazard. Interesante sunt toate aceste istorii locale, care se leagă de lumea interlopă, exoticul ei are un aer de familie, poveștile se învârt în jurul familiei, al unei Italii îndepărtate, al războiului, al unei dezrădăcinări pe care încearcă să o amelioreze. De aceea, șefii nu ilustrează un lux orbitor, afișează o discreție înșelătoare, șușoteala este climatul aranjamentului, șoapta prefațează viitorul omor, un mic gest schimbă un destin. Scorsese spune poveștile unor eșecuri, gloria este fragilă în aceste medii, autoritatea durează până la focul de pistol care întrerupe o carieră de gangster. Ceea ce întotdeauna mi-a plăcut la Scorsese regăsesc și în acest film care pare să închidă în el o operă de cineast dedicată unui mod de viață. Și anume, atenția cu care ascultă bătaia de inimă a unei lumi, finețea observației care surprinde aluri, un aer, o manieră, un fel de a fi. Irlandezul este un film despre bătrânețe, un film al unui bilanț melancolic, un film crepuscular, un film care se apropie de manierizarea specifică oricărei decadențe care se respectă, un film din care răzbate, prin nu știu ce întâmplare, ceva felinnian.