Sigur, este o coincidență faptul că Ludwig van Beethoven și Georg Wilhelm Friedrich Hegel sunt născuți în același an, cu două secole și jumătate în urmă; unul la Bonn, celălalt la Stuttgart. Constituie însă o certitudine faptul că amândoi au respirat atmosfera unui climat unic atât în plan spiritual, artistic cât și filosofic, climat care le-a marcat traectoria. Considerația conform căreia dinamica fenomenelor petrecute în plan social, artistic dar și al gândirii filosofice se realizează în baza opoziției laturilor contrarii, această idee traverseaza epocile, de la Heraclit și până în zilele noastre; de la dialectica naturii la dialectica socială. Hegel o formulează în planul gândirii filosofice; Beethoven o realizează de o manieră proprie gândirii muzicale.
Desigur nu Beethoven este cel care formulează structura sonatei bitematice. Haydn și Mozart au imaginat-o drept un aspect esențial al evoluției discursului muzical. Beethoven o dezvoltă în baza unui principiu urmărit cu specială consecvență, anume simfonismul muzical; căci idei muzicale de o deosebită valoare spirituală, ideatică, expresivă sunt prezentate și dezvoltate în baza unor mijloace coplexe; inclusiv cele oferite de orchestra simfonică. Este un principiu viabil, înbrățișat ulterior atât de Brahms cât și de Bruckner, de marii artiși romantici dar și de cei de orientare neoclasică, în secolul XX.
La Filarmonica bucureșteană, două dintre concertele începutului de an au fost dedicate integral aniversării nașterii acestei dominante personalități a clasicismului muzical vienez. Cum era de așteptat, momentul te invită la o firească meditație privind abordarea actuală a simfonismului beethovenian petrecut în faptul însuși al performanței în sala de concert. Față de versiunile de orientare academică promovate de marii maeștri ai baghetei până spre mijlocul secolului trecut, se poate vorbi, în ultimele decenii, de versiuni dintre cele mai captivante care revitalizează evoluția discursului muzical beethovenian; …păstrând proporțiile, animând relațiile dintre personajele tematice, conferind prospețime structurilor lucrării.
O asemenea versiune a fost cea propusă relativ recent de maestrul Horia Andreescu, la Atheneul Român, în compania muzicienilor Filarmonicii bucureștene; mă refer la concertul de vineri. Întreaga seară de muzică a fost așezată sub semnul revitalizării interesului marelui public față de unele dintre creațiile beethoveniene mai puțin oferite la noi, în salile de concert. Anume, Simfonia a IV-a și cel de al II-lea Concert pentru pian și orchestră, ambele în tonalitatea si bemol major.
Cum era de așteptat, momentul de specială atracțiozitate l-a reprezentat evoluția solistică a pianistei Elisabeth Leonskaya, un prieten devotat, de mai bine de o jumătate de secol, al publicului bucureștean. Este artistul care revine la București începând cu anul 1964, anul în care a obținut distincția supremă a Concursului George Enescu. De atunci a început ascensiunea tinerei pianiste în peisajul vieții muzicale internaționale; a colaborat intens și a cântat împreună cu marele Sviatoslav Richter în ultimii ani de activitate ai acestuia; sub influența domniei sale, Leonskaya dezvoltă acea acuratețe a cântului pianistic atașată sensului launtric al muzicii; la care dobândește un acces firesc, direct, nesofisticat. Nu se poate vorbi la Leonskaya de un spectacol prioritar pianistic, ci de unul de certă revelație privind valorile de bază ale muzicii. Stilul pianistic instituit de sonatele haydniene și dezvoltat de Beethoven în prima sa perioadă de creație este unul pozitiv, stenic, așa cum îl definesc primele două concerte de pian, inclusiv cel de al doilea în si bemol major; lucrare pretențios configurată între pianistica vieneză de sfârșit de secol XVIII, fermă, distinsă, elegantă, și cea pe care compozitorul o instituie după anul 1800, în perioada de maturitate artistică. Sunt aspecte pe care Leonskaya le deține la cotele unei implicări necondiționate; o face cu franchețe și inteligență, cu o muzicalitate firească pe coordonatele căreia se întâlnește cu un vechi prieten, cu vechiul ei partener de concert, cu maestrul Horia Andreescu.
Simfonia a IV-a, în si bemol major, este ultima lucrare de acest fel care păstreaza strucura modelului haydnian; Adagio-ul introductiv este majestuos, este generos ca expresie, prefigurând – în prima parte – un Allegro extins, de alură stenică, o evoluție simfonică în formă de sonată temeinic construită; absolut monumental, de un autentic spirit beethovenian a fost realizat acest Adagio susținut cu autentică implicare de întregul ansamblu; claritatea sunetului violonistic a accentuat acea noblețe a comunicării pe care dirijorul știe a o hrăni, a o susține. Relația cu mișcarea animată a accentuat grandoarea acestei monumentale construcții. Trebuie să observ, există un cumul de factori profesionali care mă fac să apreciez la Andreescu apropierea spirituală față da marele tezaur al valorilor clasicismului vienez, experiență acumulată pe parcursul ultimelor decenii începând cu concertele absolut memorabile ale Orchestrei camerale „Virtuozii…“. Am retrăit bucuria întâlnirii cu acel spirit viu, constructiv, care hrănește marile construcții simfonice beethoveniene. Raportul tempo-urilor în partea lentă în mi bemol major, relația de cauzalitate cu mișcarea ternară animată a așa-numitului menuet pe care compozitorul nu-l numește scherzo, culminația finalului cu acel „așezat“ Allegro susținut în doi timpi, denotă în acest caz experiență, știință, o prețioasă comunicare cu muzicienii ansamblului.
Pe aceeași direcție privind familiarizarea publicului nostru cu creațiile beethoveniene mai puțin cunoscute, menționez prezentarea – îndrăznesc să remarc – în primă audiție bucureșteană a versiunii integrale privind muzica de scenă pentru piesa de teatru Ruinele Athenei, text mediocru datorat unui autor quasi-anonim. O desfășurare amplă susținută cu participarea basului Marius Boloș, a sopranei Ana Stănescu, baritonului Mihai Raicea, a orchestrei conduse de dirijorul Jin Wang, a Corului Academic condus de maestrul de cor Iosif Ion Prunner.
Un alt moment de interes aparte a fost prilejuit de prezentarea pe scena Atheneului, sub conducerea dirijorului Marc Tardue, a acestui special opus beethovenian care este Triplul concert în do major pentru vioară, violoncel, pian și orchestră. Este un opus de tinerețe al autorului, concert scris la peste treizeci de ani, o lucrare care reunește colaborarea solistică de mare virtuozitate cu anume aspecte ale relației camerale potențate în zona construcției ample. Ineditul momentului a fost prilejuit de vârsta – aș numi-o – fragedă a soliștilor. A fost cel mai tănăr grup solistic care a evoluat la noi, în această lucrare, pe scena Atheneului! Este de remarcat generozitatea expresiei și susținerea amplă a arcului melodic în cazul violoncelistului Ștefan Cazacu, în mod special în debutul părții lente; de asemenea susținerea fermă, clară, a sunetului, în cazul violonistului rus Andrei Baranov; în ce privește prezența pianistului Daniel Ciobanu, evoluția domniei sale – așteptată cu îndreptățit interes – s-a dovedit de această dată a fi mai puțin semnificativă, mai puțin pregnantă. O limitată cunoaștere reciprocă privind relația dintre tinerii muzicieni soliști s-a dovedit evidentă. Cu mai bine de cinci decenii în urmă, ne aducem aminte, echipa soliștilor acestei spectaculoase creații beethoveniene era alcătuită din pianistul Valentin Gheorghiu, violonistul Ștefan Gheorghiu, violoncelistul Radu Aldulescu, iar, mai târziu, Cătălin Ilea. Ani de-a rândul au constituit trioul solistic – l-aș numi – oficial al Filarmonicii bucureștene. Nu-i putem uita!
P.S. Fără a încerca o trimitere directă la unul sau la altul dintre concertele amintite, îmi permit a face o remarcă pe care nu o pot evita; am avut cu toții fericitul prilej de a fi audiat, toamna trecută – pe parcursul Festivalului enescian al muzicii – cateva dintre marile ansambluri simfonice care acționează actualmente în lumea muzicală internațională. În plus, în ultima jumătate de an, personal am putut audia „pe viu“, la sediu, alte câteva importante orchestre ale vieții muzicale actuale, anume Los Angeles Philharmonic Orchestra, Boston Symphony Orchestra, Israel Philharmonic Orchestra, pe unele dintre acestea chiar cu același program, în zile consecutive. Greu de imaginat pentru noi, pentru cei care ajungem aproape săptămână de săptămână la concertele Filarmonicii bucureștene, inclusiv în zile consecutive, dar în cazul marilor colective simfonice, indicațiile stabilite în compania dirijorului, la nivelul repetiției generale, rămân – cum se spune pe la noi – „bătute în cuie“!