Inspirație fără meditaţie

Cine caută motive ca să-și disprețuiască semenii va găsi în Keyserling destule argumente spre a-și spori dezgustul. Asta nu în seamnă că contele din Darmstadt este un mizantrop cronic, o pungă de puroi băltind într-o ranchiună fără leac, ci doar că, sastisit de atîta fierbere în paroxisme colective, resimte o vie nemulțumire în mijlocul unui Occident care, în opinia lui, își pierduse de mult busola. Dacă este adevărat cînd se spune că orice filosofie se hrănește din critica pe care o face epocii în care este scrisă, atunci nici un gînditor nu se simte în largul lui printre contemporani, de unde și rictusul malițios cu care le înfierează moravurile. Keyserling nu face excepție: viziunea lui este o diatribă ridicată împotriva unei lumi dominate de superstiția științei și a tehnicii, cei doi demoni pentru a căror exorcizare autorul își pune la bătaie întreaga facondă.

Apărut în 1941 la Jena, Considerațiile tăcerii și reculegerii este ultimul volum pe care Keyserling avea să-l publice în timpul vieții. În plin război, autorul face figura unui înțelept spășit, ale cărui opinii au ceva din resemnarea unui sfinx care constată că lumea se duce de rîpă. Resemnarea îi dă un ton de sihastru făcînd apologia valorilor ivite din virtutea inacțiunii. E poate cea mai izbitoare trăsătură a cărții, aceea că, asemenea unui derviș atins de lingoare sceptică, gînditorul ridică în slăvi pasivitatea, detașarea, singurătatea, tăcerea. Într-o Europă trosnind sub bubuiturile războiului, Keyserling nu găsește nimic mai bun decît să se ferece în asceză orientală, lăudînd liniștea, contemplația și dialogul mut. Și cum nimic din jurul lui nu invită la liniște și contemplație, Keyserling se răfuiește cu tabăra celor care văd în acțiune, în faptă și în muncă valorile cardinale ale momentului.

Nici o categorie umană nu i se pare mai deplorabilă ca cea a inșilor dinamici cărora cultul muncii febrile le țin loc de idol. În ochii lui, travaliul intens te golește lăuntric, oamenii harnici fiind roboți a căror rutină îi preschimbă în ființe mecanice, cu ritmul vieții dictat de gîfîiala pe care obsesia eficienței le-o provoacă. Cine se agită nu are profunzime, mișcarea bezmetică omoară spiritul. „Activitatea ca atare înseamnă întotdeauna doar timp omorît printr-un mers în gol. Ceea ce dăunează cu adevărat este o activitate febrilă fără sens, căci aceasta frînează devenirea de sine stătătoare, independentă de conștiință.“ (p. 127).

Și pentru a înlătura impresia că face teorie gratuită plutind în eter, Keyserling se dă pe sine drept exemplu: „Toate lucrurile de importanță esențială s-au născut în mine în perioadele în care, adesea spre marea mea neplăcere, nu făceam absolut nimic. În cazul meu, acest lucru e valabil și din punct de vedere tehnic: mie exersatul nu mi-a fost niciodată de nici un folos. Cînd ceva era încă nematurizat în mine, nu se putea exprima deloc; dacă încercam să-i forțez evoluția, mă îmbolnăveam. Dar abia apuca să se maturizeze ceea ce pînă atunci doar presimțisem și sperasem, că partea tehnică, necesară exprimării, mergea ca în joacă.“ (p. 129). O mai răspicată encomie adusă zacerii anevoie am putea găsi. Lucrul fără răgaz îți sleiește dospirile în spirit, de aceea timpii morți sînt bineveniți, fiindcă ei cîntăresc cît o gestație în cursul căreia puteri ascunse cresc pe nesimțite. Se simte de la o poștă că în Keyserling mocnește un înțelept oriental căruia reculegerea îi este imperativ categoric. A trăi înseamnă a te cufunda în viața contemplativă, și tot ce nu ține de înșuruburea în inacțiune e pierdere de vreme.

Opusul vieții contemplative e agitația într-o societate supra-mecanizată, atinsă de sindromul muncii ca scop în sine, ca în patologia furnicilor mișunînd în stup. Într-o asemenea foșgăială de inși gonind după urgențe capitale, posibilitatea dialogului este exclusă. Nimeni nu mai ascultă pe nimeni, dialogurile fiind înlocuite de încleștări verbale în care fiecare caută să-i închidă gura celuilalt. „O discuție are sens numai dacă cei angajați în controversă se raportează unii la alții, alternativ, precum bărbatul și femeia, cu intenția conștientă nu de a se învinge unul pe celălalt, ci de a aduce pe lume împreună ceva nou, pe care îl pot afirma și susține amîndoi.“ (p. 151).

Numai că o asemenea colaborare în numele noutății a ieșit din uzul celor care azi intră în dialog, orice discuție reducîndu-se la o altercație în care fiecare vrea să aibă dreptate chiar și atunci cînd nu-l poate convinge pe celălalt. Dar tocmai intenția de a convinge face deosebirea dintre superficialitatea guralivului neobosit și profunzimea tăcută a insului copt. Căci pe un spirit profund îl poți recunoaște după detaliul că nu urmărește niciodată să-i convingă pe alții, grija lui fiind de a da glas unor intuiții de a căror răspîndire nu el este chemat să se ocupe, și asta fiindcă știe că, dacă ceea ce spune corespunde spiritului epocii, atunci contaminarea se va face de la sine, în virtutea imboldului mimetic de tirania căruia masele nu pot scăpa.

Pentru Keyserling sursa ideilor nu stă în meditație, care este simplă asociere de gînduri întîmplătoare, ci în inspirația mută de la capătul reculegerii. Nu din gîndurile răsucindu-ți-se în minte va încolți ideea, ci din tăcerea reculeasă, din al cărei cîmp întunecat va germina licărul inspirației. Omul de spirit rîvnește după inspirație, care este alt cuvînt pentru revelație. Keyserling e un mistic rătăcit într-o epocă stăpînită de hegemonia tehnicii, de aici nemulțumirea cu care își privește semenii, și tot de aici disprețul pe care îl pune în diatribe împotriva vieții mecanizate. Nici dacă ar fi fost un fachir mortificîndu-se pe o piatră în deșert, Keyserling nu ar fi putut lăuda mai fățiș inacțiunea.

Dacă omul ales este un inspirat, atunci gîndirea lui nu e decît punerea în aplicare a ideilor răsărite pe calea inspirației, ceea ce înseamnă că gîndirea nu e punct de pornire, ci doar executarea unei concepții la care nu ajungi prin silogisme, ci prin izbucniri de idei neașteptate. Gîndirea, la fel ca exprimarea, este execuție, nu concepție, tocmai de aceea adevărații gînditori nu sunt filosofi, ci asceți al căror spirit se cufundă în sine. E limpede că Keyserling nu poate fi așezat în rîndul filosofilor înzestrați cu jargon de subtilități abstracte. Doctrina lui nu e teorie țesută din nuanțe generale, ci lanț de intuiții ieșite din sine însuși.

În fine, inspirația vine fie de la zeu, dacă ești credincios, fie de la muză, dacă ești artist. Muza fecundează mintea artistului la fel cum principiul masculin îl fecundează pe cel feminin, ceea ce înseamnă că toți artiștii au naturi profunde feminine. Căci femininul înseamnă condiție pasivă, rang contemplativ, adică inacțiune, pe cînd fapta ca act de săvîrșire în lume a ceva imperios e o cădere din rangul feminin, adică precipitare de ordin masculin sub apăsarea clipei.

Cei doi poli ai elipsei – masculin/feminin – se regăsesc în perechi similare: reculegere-acțiune, inspirație-gîndire, pasiv-activ, întuneric-lumină, cu remarca obligatorie că matca feminină e patul germinativ, de tip inspirator, ce precede orice gîndire de tip masculin. Se vădește cu claritate că, în dihotomiile de mai sus, gîndirea este un atribut masculin, pe cînd inspirația e o prerogativă feminină.

Concluzia e univocă: agitația tembelă a omului obsedat de eficiența muncii înseamnă exacerbarea acțiunii masculine în dauna mătcii feminine. Rezultatul este societatea mecanizată al cărei exponent este cetățeanul trăind în cultul randamentului, al eficienței și al succesului social. Keyserling are dreptate, numai că doctrina lui nu a îndreptat omenirea, dovadă că, la 80 de ani de la scrierea volumului, tipul uman pe care îl înfierează e cel care dă tonul astăzi. Încă o dată se adeverește regula că filosofiile, criticînd epocile, nu le modifică cu nimic substanța. Insul contemplativ nu are înrîurire asupra insului activ, chiar dacă nu contenește a-l critica. Istoria nu merge în direcția pe care o dorea Keyserling.