Revanșa literaturii

Prozatorul și criticul Vitalie Ciobanu (n.1964), redactor-șef al revistei „Contrafort” care apare la Chișinău din 1994, a publicat recent un nou volum de cronici și eseuri intitulat Revanșa literaturii. Ficțiuni critice, care reunește texte de mare interes despre literatura română și română basarabeană; el este totuși mai mult decât o simplă culegere de articole deja cunoscute din paginile revistei, căci textele se grupează împreună dintr-o rațiune superioară, care depășește literatura. Autorul dezvăluie această rațiune superioară care coagulează materialele scrise în ultimii ani numind-o criteriul ascuns, grila care convertește actul literar într-o „acțiune insurgentă” împotriva destinului de a fi acela care ești, pe coordonate geografice și istorice dincolo de puterea ta (a noastră) de a acționa și, de multe ori, de a înțelege. Exemplul convingător este cel al peruvianului Mario Vargas Llosa care afirma, într-o conferință ținută la Neptun cu mai mulți ani în urmă, că literatura, în general „ficțiunea artistică reușește să concureze viața reală din momentul ce ficțiunea ne demonstrează că realitatea se situează mult sub nivelul aspirațiilor noastre” și ea, ficțiunea adică, deranjează astfel „puterea absolută”. Pe scurt, „literatura nu este doar exercițiu narcisist și ocupație hedonistă, literatura ne învață că răul nu trebuie acceptat”.

În această perspectivă, condițiile speciale din Basarabia contribuie la păstrarea în mare parte a vocației critice a literaturii care se scrie aici și asigură scriitorilor ei un rol mai important în societate de cât pare la prima vedere și decât este în alte părți. În același timp, aceste condiții de termină un statut mai important și criticii literare, care dezvăluie, analizează și potențează „mesajul” textelor în discuție: „O cronică, un eseu centrat pe substanța unei cărți emană înțelesuri și interpretări pe care autorul nu le-a avut neapărat în vedere […] și este în bună măsură o ficțiune, chiar dacă una secundă, care are ca punct de pornire textul altcuiva”: aceasta este justificarea cuprinderii cronicilor literare într-un volum care își verifică astfel nu numai verdictul critic exprimat și anterior, la publicarea cronicilor în revistă, ci și conturarea unei realități spi rituale, a unor probleme și a unor convergențe mai largi: poate mai difuze, inegal conturate, dar reale în literatură ca și în societate în ansamblu.

Situația specială a literaturii din Basara­bia este recunoscută și asumată de criticii localnici; în acest sens, un poet și un critic de talia profesorului Andrei Țurcanu anunță (într-un volum de dialoguri cu Nina Corcinschi) o viitoare „istorie literară a Basarabiei”, deci un proiect mai larg, proiectând literatura în spațiul istoric și cultural care a generat-o, cum spun convorbitorii, pentru că această literatură nu poate fi înțeleasă în toată complexitatea ei fără implicarea contextului istoric…”, iar Andrei Țurcanu „este probabil criticul cel mai potrivit să vorbească despre epoca servituților prin care au trecut scriitorii basarabeni în anii ocupației sovietice” (p.112). După părerea lui Vitalie Ciobanu, textele lui Andrei Țurcanu despre lașitățile sau acomodările scriitorilor și în general ale intelectualilor basarabeni cu regimul sovietic „sunt demne de tipologia lui Milosz din Gândirea captivă” și-l apropie de atitudinea tinerilor scriitori de astăzi. Ca întotdeauna în asemenea situații, dominarea factorului politic aduce modificări la toate nivelele literaturii și ale creației în general, precum și o anumită duplicitate, căci „Opresiv pentru talentele autentice, totalitarismul a fost o scuză pentru mediocrități, un alibi pentru eșecurile literare” (p.114). Sunt de altfel probleme, eșecuri și ambiguități pe care le-au însumat și alte literaturi aflate în condiții comparabile, și nici literatura română, în epoca represivă și a pactului celor slabi cu puterea, după cum știm, n-a fost scutită de asemenea experiențe.

Deplin îndreptățită pare constatarea că „spațiul și spiritul citadin sunt o achiziție relativ recentă în Basarabia” (p.93), incluzând aici și literatura interbelică (vă amintiți imaginea apocaliptică din cartea lui Geo Bogza, ediția originală, necenzurată?), dar ea este numai un punct de plecare pentru prezentarea și analiza unei alegorii cu trăsături de fantastic catastrofic pe care o propune romanul Dama de cupă al lui Iulian Ciocan: întorcându-se acasă „după un chiolhan de pomină” un cetățean oarecare, corupt și bețivan, „nimerește cu piciorul într-o crăpătură din asfalt” din fața casei. Această crăpătură continuă să se adâncească și cuprinde casele din jur și alte împrejurimi, lăsând lumea să simtă miazmele insuportabile și zgomotele terifiante care vin din adâncuri. Evenimentele implică nu doar prezentul, ci și trecutul și desigur viitorul și nu întâmplător un scriitor în criză de inspirație vede în catastrofa apocaliptică o alegorie, căci ea „adună tot răul tranziției moldovenești” și este o dovadă a imixtiunii fantasticului în „realitatea post-sovietică”. Numele atribuite personajelor ne-au pregătit de la început pentru un spectacol cu măști, ei se numesc Polobok, Denis Cartof, Adrian Cotețov, și siluetele lor nu-și contrazic destinul, ci îl detaliază în imagini succesive care prezintă sau caricaturizează o lume degradată „eșuată în minciună și promiscuitate, imaginea tragi-comică a imoralității moldovenești”. Cum spune concluzia cronicii lui Vitalie Ciobanu, imaginea tragi-comică a acestei lumi lasă tot mai puțin loc pentru „glumă și satiră veselă”, dar cartea și prezentarea ei „taie cheful să ne mai jucăm de-a ucroniile literare”, pentru că dedesubt se vede tot mai amenințător cum se cască groapa: „Groapa, o paradigmă basarabeană”.

Vechi, din 2001, este textul Al treilea discurs: o terapie a complexelor românești care pleacă de la dialogurile lui Adrian Marino pentru a semnala fără reproșuri, dar cu atât mai usturător, inexistența Basarabiei între proiectele oamenilor de cultură români: „cu alte cuvinte, după ce a lipsit din proiec­tele lui Bălcescu și Kogălniceanu, provincia noastră nu este luată în calcul nici de pașoptiștii secolului XXI”; este o situație care se repetă în numeroase alte publicații sau volume de dialoguri, dar nu în toate: se repune în discuție problema Basarabiei în evoluția generală a culturii și identității românești prin trimiterea la un volum dialogat, între Al. Zub și Sorin Antohi, și acesta destul de vechi (recenzia e din 2002). La constatarea istoricului Al.Zub, că „România cu Moldova istorică este diferită de o Românie fără Moldova”, sociologul Sorin Antohi răspunde că discursul public românesc s-a adresat în ultimele trei decenii „exclusiv etnicilor români din Basarabia, neglijând minoritățile sale naționale” și că oamenii ar trebui să știe „că nu doar refuzul alterității” ne caracterizează, ci și pluralismul, „pluralismul cultural, lingvistic, etnic, religios. Și acest lucru trebuie readus în conștiința publică” (p.200-201). Este ceea ce fac alte materiale din volum, dintre care se remarcă prezentarea unui film produs chiar în anul trecut 2019 și intitulat, elocvent și amenințător, Siberia din oase, al regizoarei Leontina Vatamanu. Filmul face reconstituirea dramaticelor evenimente de după ocuparea Basarabiei cu nepoții nefericitelor victime, „invitați să joace rolurile bunicilor lor la vârsta pe care o aveau la acea vreme” în ceea ce a fost drama familiilor depor­tate în Siberia în condiții de o brutalitate și o mizerie de nedescris. Nu este vorba aici numai de durerea și drama deportaților basarabeni, precizează Vitalie Ciobanu, ci și de marea lor calitate morală, de o sumă de virtuți sintetizate de psihologul Zinaida Bolea pe care o citează: „curajul, empatia, compasiunea, solidaritatea, sacrificiul, rezistența: pentru că deportații – bărbații și femeile – au fost elita Basara­biei, au fost oameni cu valori morale temeinice, nedislocabile”.

Oamenii sunt de fapt cea mai pre­țioasă descope­rire a reporterului care cutreieră ținuturile Basarabiei, întâlnirile întâmplătoare care revelă fragmente din viața unor profesioniști (profesionist este „un om dedicat în mod exemplar muncii sale”) din domeniul jurnalisticii cum este, de pildă, Nicolae Pojoga, „expert în pro bleme de etică și libertate a presei”, autor al unor albume care sunt adevărate documente istorice și umane cum este cel apărut anul trecut despre operațiunile din Transnistria sau descoperirea unei arhive fotografice din anii stalinismului, rămasă într-o casă părăsită. Zaharia Cușnir, fotograful care a imortalizat o serie de scene caracteristice momen­tului, prezintă memoria colectivă a unui sat din valea Răutului în acei ani teribili. El a pătruns într-un teritoriu „ascuns vederii profane” și a făcut ani de pușcărie pentru îndrăzneala sa, iar Nicolae Pojoga este arheologul care a descoperit comoara și a încer­cat să identifice identitatea celor din fotografii. E o muncă uriașă, înalt specia lizată, care arată încă o dată o fațetă importantă a personalității basara­benilor de astăzi: voința de a-și recupera trecutul și de a-l onora cum se cuvine. Cartea lui Vitalie Ciobanu este ea însăși un document prețios și o dovadă că „literatura” este una din căile prin care adevărul își ia revanșa meritată.