După finala mică

în „Notă asupra ediției – tăieri și decartări”, Ileana Roman afirmă următoarele despre întocmirea antologiei Tăierea cărților: „Mă întâlnesc în titlul acestei ediții, fiind încă în joc. Și trag linie ca după finala mică. Din întregul celor opt volume tipărite am reținut aproximativ aproape o jumătate. La o anume evaluare aș reține cam un sfert, însă pentru o antologie reprezentativă (cum se spune) cred că este necesar să se vadă treptele scării în «mărimea ei naturală». E o decartare pe față, doar tăierile sunt mai intime (sic!). Mă refer la cele din text. Între timp taie și cititorii” (p. 365). După citirea celor antologate, pot afirma că Ileana Roman se află încă în joc, deoarece, dintr-o prea mare dragoste față de Logos, ea se joacă cu cuvintele, în profitul poeziei, din fericire. Poemul Cercul poate fi considerat o adevărată artă poetică, din care citez doar începutul: „Lucram pe marginea acestui cuvânt/ Gândindu-i asemănări, deosebiri/ Și deodată el deveni guraliv –/ Un haos de rostogoliri// De parcă avea spuzenie de guri/ Șiroindu-i trupul, rotocolul/ Fiecare gură de fapt înghițea/ Sunetul celeilalte, ecoul –// Încât el însuși devenise brusc/ Un continuu, un prelins ecou/ Al unei peșteri universale/ În care mă înghițeam și eu”. Un motto împrumutat din creația lui I. Heliade-Rădulescu pentru unul dintre volume – „Bine că scăpai de Muze/ De lelițe din Parnas/ Și de gloaba de Pegas” – dezvăluia tocmai intenția autoarei de a demitiza cuvântul poetic.

Denotând propensiunea spre jocuri de cuvinte, facilitată de netrădatul simț al limbii, Ileana Roman realizează alăturări ingenioase, precum prefixări, sufixări masculine ale unor substantive feminine („păcurelnic”) sau sufixări prin alăturarea de cuvinte: „noapteș” (noapte oacheșă), „lunând” (lunând luna), „sângerii” (sângele îngerilor). Dacă în poemul Cerul pe apă se reia fiecare strofă cu ultimul vers din cea anterioară, deviindu-i semnificația înspre poeme aparent independente, dar raportându-se mereu la „vers și invers”, în poemul Singuriformul se întrepătrund câmpuri lexicale variate care generează altele noi, concrescente: „Ești singur sing singuriform/ Un capodop ermet și-n somn/ Ce își înghite sensul./ Te-aș despica în două, lung/ Din creștet până-n sud, pe prund/ Banalizându-ți sexul// Acest întâiul dat de gol/ Apoi s-ar săruta domol/ Tigrii și eufrații/ Și păsări avangardiste/ Ar coborî de prin reviste/ Etceterând senzații”.

Poetă de la Dunăre, Ileana Roman este trăitoare în orașul în care mai dăinuie Turnul lui Sever și piciorul podului lui Traian: „(Noi ne trăim Traianul, deși norodul…)/ – E bine, divine, războiu-i peste Dunăre/ Bine că timpul ți-a rupt în paișpe podul” (Urbi et orbi). Iată o reminiscență livrescă a poemului blagian Liniște aclimatizată spațiului danubian: „De-atâta liniște-mi ziceam/ S-aud ceva nitam-nisam/ Sub luna asta nouă –/ Poate-un suspin de mantii, blitz/ Din Cavalerii Ioaniți… […]// De-atâta liniște-auzeam,/ Doar câini transdanubian/ Lătrând sârbește – adică./ Numai la Turnul lui Sever/ Era liniște sub cer” (Turnir medieval). Fluviului („Flu-via”) i se conferă nu numai atributele unui mit hidrografic, ci și acelea ale unui simbol livresc îngemănat cu veritabile reprezentări cosmice. Lumina astrului diurn, măreția Înaltului și slova din Cartea Lumii se reflectă în unda fluviului, așa cum se întâmplă în amplul poem, deja amintit, Cerul pe apă: „Lumina se trezește goală/ Soarele pleacă din zenit/ Din manuscrisul necitit/ Făcându-i dig la a-sfințit.// Încet, încet Râul se umflă/ Aruncându-mi lin Cerul pe mal/ Aruncându-mi lin cartea Cartea pe mal/ Aruncându-se și el pe mal/ Ca un subțire animal// Doamne, Cerule, să poți citi/ În același timp cartea nescrisă/ Ca și pe cea plânsă!/ A doua zi se retrăsese, însă”.

Tendința de a ritualiza discursul, inflexiunea incantatorie, cultivarea consonantului vers clasic, tentația livrescului, joaca de-a cuvintele, turnura ironică, înclinația ludică, respingerea pozei grave – sunt trăsături ale poeziei Ilenei Roman. Păstrând din cele opt volume ceea ce reliefează trecerea prin vârstele biologice și creatoare, poeta realizează o antologie care o reprezintă din perspectivă tematică, stilistică și axiologică. Decartarea făcută pentru Tăierea cărților a însemnat lăsarea din mână deoparte a uneia sau a mai multor (părți de) cărți considerate a fi ieșite din joc. Prin întocmirea antologiei, Ileana Roman a riscat să piardă tocmai pentru a rămâne în joc. Cuprinsă de „nostalgii viitoare”, ea îngână răzgândul unei selecții mereu pe din două a versurilor și pune deocamdată un „punct defunct” celor scrise timp de cinci decenii. Ceea ce nu înseamnă că poate fi vorba despre un punct pus definitiv de autoare, ci despre unul care va lăsa loc altuia, pus de cititori și de critici (desigur că și ei vor tăia câte ceva).

Notă asupra ediției – tăieri și decartări” se încheie astfel: „Nu țin să am «opere complete». Mă despart fără emoții de tot ce nu am adus în această arcă. Iar din ce am adus, mai poate să taie și cititorul, mai taie și timpul, important e să ai de unde să tai, încât să mai și rămână. Bine e să fii în cărți” (p. 368). Mă consider mulțumit de cărțile tăiate și oferite de Ileana Roman după 50 de ani de la debutul său editorial, deoarece simt că le primesc dintr-o mână care nu le-a măsluit înainte de a le împărți pe masa de joc a poeziei.