Poezii de Ioana Diaconescu

Insomnie

Își împletise cozile lungi peste coroana stelară
În raze fierbinți pe mîinile împreunate
Cu inelele planetelor
Fără a fi un singur Saturn
Întîrziatul trăgea după sine ghete de sticlă
Pline cu șerpi
Picioarele salvate se odihneau în apa rîului
Un cristal din cel mai pur cu parfume enorme cît malul
În nisipul umed dedesubt
Corpul odihnindu-se

Nisipul auriu deasupra

El cozile i le despletea de peste coroana stelară
Amurgul vînăt și roz ca de cuarț
Pe ochii deschiși
Ai nesomnului

Constelații ardente

„Anima mea
Desideravit te
In nocte”
Taci nu vorbi sufletul se poate mișca
Și nărui în profunzimea decăderii
Cuvintelor

„Anima mea”
Colțul căzut în marginea nopții
Pare un umăr de stea
O decadă a revenirii
Și a uitării

Pe gură spuma aleasă de praful cu diamante
Aflat de păianjeni cu cruce
Lemnul sporit înverzit

Peste picioarele
În alergare
Peste cuiele morții
Uită-le taci nu vorbi
„Anima mea”
Neîndurătoare
Frumusețea văzută
În ritmul acestor constelații
Ardente

În vasul lăsat liber

Acuma pot să mor
Sau să nu mor
Să mă scot din întîmplările vieții mele
Ca pe un fulg în lumina verii
Ardent supus pe cerul străveziu
Sau ca o scoică roză plutind pe oceanul
Purității sale

Întoarse pe copitele din urmă
Iepele albe ale înserării
Mă înfașă în coame de mătase
Ca pe un cocon pe care lungi fire de borangic se țes
Nu vor să părăsească
Fereastra nimfei ce se desface
Din acel negru carbon
Un diamant
Cît lacrima unui munte plutitor
Văzut în lumina verii coborîtoare
În vasul lăsat liber
Al sufletului meu

Briar Rose

Ei nu știau
Că ochii deschiși înăuntru vedeau

Pădurea de semne
Cu mult mai vastă decît pădurea vrăjită

Stufoasă de crengi
Preastufoasă de frunze verzi
Parfuma aerul cu iluzii
Așa încît adormirea sub narcoticul ierbii
Era un dar și nu o pedeapsă
Așa cum credeau cei ce încă

O mai plîngeau
Pe cea de demult plecată și așezată
În desișul pădurii care înfășa
Rarefiatul trup tot mai strîns
Pînă la sufocare pînă la dispariție
Plîngînd-o cu lacrimi de clorofilă

De prea multă iubire plînsă asupră-i
Pleoapele i se înverziseră
Cuprinzînd în căușul lor adormit
Privirea întoarsă înăuntru
Înspre pădurea de semne cu mult mai vastă
Decît pădurea dinafară
Plutitoare și castă

În lanul de maci

În lanul de maci
În cîmpul de smoală
Dorm mă trezesc dorm

Îmi trage călcîiul
Șarpele casei
E blînd și enorm

Nu mă mai deosebesc
De culorile vii
Culcată
Pe molarii lui transparenți
Pe culoarea și foșnetul
Frunzelor uscate
De pe inelele lui cristaline
Și gata să mă înșface
Pentru o îmbrățișare constrictoare

În timp ce zbor
De disperare nu-mi aude șoapta prea bine
Și înțelege mor
O zi fără moarte

Plîng lacrimi colorate

În valea absorbantă
Un Rai de ferigi fierbinți stinse
În toate culorile

O geană rebelă pe marginea pleoapei
La limita ploii în descumpănirea norului
Risipitor în interioritate cu negura care fusese
Apă clară
În cascadă pe umerii stîncilor
După care se ascundea
Ziua păstrată

O zi fără moarte

Angelic

Îmi amintesc
Ziua nerisipită a copilăriei
În care adunam pe șorțul scrobit
Dureri amintiri ale trecutului amărăciunilor sortit
Cînd deodată luată pe sus
Pe coama vîntului de novembre
Nu mai vedeam ascunzișul vinețiu
Al irisului ochiului meu
Care începuse să se deschidă orbitor
Absorbind în el Lumina

Foarte subțire și foarte înalt
Cu mîinile la spate
Plana într- o umbră de nor
Rătăcit în idealitate

Privea lucrurile simple care
Și mai mult se simplificau
Pînă la esență
Aveam să învăț de la ziua aceea
Că nimic nu mai este de pierdut
Ci numai ziua prezentă
Care va trece cu ale ei lanțuri ruginii
Lăsîndu-mi cicatrici pe glezne
Dar mîinile libere îmi vor fi
Îndurerate și absente

Foarte subțire și foarte înalt
Pornise încet să se rotească
În trup unde prin hainele străvezii
Două aripi începură să crească